Îmi amintesc că un cunoscut analist, care, între timp - pentru meritele dovedite - a primit demnități publice, spunea că: “Dacă ar fi emise țitluri de stat pentru populație, oamenii ar avea un mod direct de a penaliza statul. Atunci când statul face risipă, când crește cheltuielile, urcă inflația - ceea ce erodează randamentele, populația vinde titlurile, iar prețul acestora scade. Relația dintre cetățeni și stat ar fi mai directă și mai activă decât acum când cetățenii penalizează politicienii doar din patru în patru ani, la alegeri”.
La doi ani de la declarația sa s-au emis astfel de titluri, dar de ce împrumuturile Prima/Noua Casă, care beneficiază de garanția statului, deci au un regim similar cu cel al bonurilor de tezaur, nu se tranzacționează și ele pe bursă?
Și de ce doar cu titlurile de stat pot fi procurate lichidități de la banca centrală, dar nu sunt acceptate la refinanțare și creditele Prima/Noua Casă?
În măsura în care deficitul bugetar - finanțat cu titluri de stat - reprezintă o expresie a politizării banilor, oamenii pot proceda precum zicea analistul, să renunțe la certificatele de trezorerie pe care le-au achiziționat, dar au și posibilitatea să nu le cumpere deloc, fiindcă ele pot genera încredere numai dacă sprijină dezvoltarea, altfel pot fi considerate niște active toxice.
Și încă ceva. De ce beneficiază titlurile de stat de un regim fiscal special față de acțiuni și opțiuni? Adică, de ce nu-i impozitat și câștigul lor, ci sunt considerate principala garanție când se refinanțează băncile de la banca centrală?
Pentru că așa cum am explicat când am discutat de împrumuturile Prima/Noua Casă primează finanțarea deficitului bugetar și, implicit, a datoriei publice, rezultate din proasta gestiune politică. Și în acest fel politicienii forțează încrederea în ei, indiferent de ceea ce fac.
Invers judecând, celelalte active financiare sunt discriminate. Atunci când prețul unei acțiuni crește, statul taxează câștigul, dar fără să acopere o parte din pierdere când scade. Ba chiar îi acuză pe deținătorii de opțiuni de spălare de bani când ies pe minus. Deși evaziunea fiscală și lipsa de încredere apar doar când e administrată defectuos economia.
Așadar taxarea diferențiată a activelor financiare e o metodă de a încerca să fie ascunsă corupția de la nivel politic. Iar faptul că instrumentele care susțin corupția și ineficiența beneficiază de un regim fiscal stimulativ, invers față de regimul obstructiv aplicat instrumentelor ce generează dezvoltare, arată că e încurajat comportamentul vicios.
Însă nu doar această diferență de taxare între activele financiare vădește că în societatea actuală comportamentul virtuos e penalizat, ci și modul în care sunt impozitate activele nefinanciare, în comparație cu cele financiare. Altfel spus, e firesc să se impună pe proprietate taxe în creștere, în situația în care activele imobiliare se depreciază? Nu e normal nici atunci când se apreciază, deoarece nu sunt incluse în coșul de consum care stă la baza stabilirii inflației. Motiv pentru care n-ar trebui să li se aplice nici cote de TVA.
Ca să conchidem, taxarea diferențiată a activelor financiare încurajează funcționarea statului în dauna piețelor și astfel subminează capitalismul. Un comportament politic transparent ar trebui să constea în redenumirea societății, conform realităților curente și să se stabilească suportul doctrinar al partidelor.
Și totuși dacă am atins această tematică poate c-ar mai trebui adăugat ceva. La nivelul titlurilor de stat pentru populației, ca formă de economisire, nu se constituie rezerve minime obligatorii (RMO), așa cum se întâmplă cu depozitele băncilor. În acest context, băncile sunt încărcate cu niște costuri, statul - nu, și poate că din acest motiv el își permite să gireze Programul Prima/Noua Casă. Asta cu precizarea că RMO s-au constituit tocmai pentru a descuraja o atitudine lipsită de prudență din partea instituțiilor de credit, ba chiar acest instrument a fost dublat și cu norme de creditare. Ce să înțelegem din ceea ce se întâmplă, că băncile comerciale nu pot fi competitive, fiindcă nu sunt nesăbuite, așa cum statul este? De aceea acesta din urmă își permite să întrețină și să plătească un preț mare pentru un important mismatch de maturitate între active și pasive, simultan cu criticile adresate băncii centrale, cum că stă cu dobânda-cheie prea sus?
