Austria curului!

Când am ajuns cu firma la Vila Bran, în teambuilding, acum zece ani, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi arunc rucsacul și să ies pe terasa restaurantului la o țigară. Nu trăsesem mai mult de un fum, când Ovidiu, prietenul și colegul meu, m-a trezit din visare împingându-mă ușor cu cotul în coaste.

- Uită-te la ăștia, mi-a șoptit.

În stânga noastră, pe terasă, o familie clasică de români admira peisajul. El, pe la 45 de ani, gras, cu ceafa lată, tuns periuță și cu o sirenă țâțoasă tatuată pe antebraț. Ea părea mai vârstincă, dar poate o îmbătrâneau părul scurt și creț, fundul enorm și degetele bondoace, crăcănate și cu unghii ascuțite, ca de ornitorinc. Copilul, pe la 12-13 ani, pistruiat și cu privire vicioasă, aflat probabil la primele malahii din carieră, își sugea dinții. Părea genul de familie cu mare teamă de străinătate, care merge în vacanțe primăvara la Sinaia și vara la Saturn.

El și-a înfipt, visător, privirea în zare. Castelul Bran se deslușea undeva, mai jos, iar de jur-împrejur tronau munții. A contemplat cu voluptate măreția încremenită a naturii și ne-a privit încântat și complice. În ochii înecați în grăsime îi jucau siguranța de sine și mândria. Omul și-a apucat nevasta de după gât, ferm, cu mâna dreaptă, și a tras-o mai aproape, iar cu stânga l-a prins pe puști de după ureche și l-a lipit brutal de el. Cu familia alături, s-a mai uitat o dată adânc în depărtări, a tras aer în piept și a murmurat cu dispreț, printre dinții încleștați:

- Austria curului!

Un ciobănesc cu cap uriaș și păr alb, lânos și ciufulit, în genul lui Einstein, s-a apropiat rânjind de noi. Apoi s-a oprit, a ridicat piciorul, a eliberat un jet de urină pe un stâlp al terasei și ne-a întors, plictisit, spatele. Mi-am clătit ochii în zarea adâncă și am mai aprins o țigară. Nu ajunsesem pe atunci în Austria, dar l-am crezut pe om. Sigur e mult mai mișto la noi. Eram un visător, dar nu știam asta. Mă credeam un tip dur și cerebral. Pe vremea aia eram și mai sărac decât acum, dar fumam 2-3 pachete de țigări pe zi, iar fumătorii săraci sunt cei mai romantici și mai visători oameni de pe pământ. Să te bați cu pensionarii pe un loc în autobuz, dar să plătești pe țigări în fiecare lună cât pe o rată la o mașină, cum altfel poți să fii dacă nu un visător? Să stai cu chirie, dar să dai 200 de euro pe fum, să arzi banii ăștia în fiecare lună, așa cum făceam eu, nu înseamnă oare că ești un mare romantic? Pe lângă mine, Eminescu era un tip calculat și pragmatic.

Visam de multă vreme să merg în Austria, mai ales că aveam acolo un prieten care m-ar fi cazat gratis, dar nu mi-am permis niciodată să dau 200 de euro pe un bilet de avion dus-întors. E enorm, îmi spuneam eu în timp ce-mi desfăceam al doilea pachet de Dunhill negru din ziua aia. Până la urmă am ajuns gratis, cu serviciul, și nu mi-a trebuit mai mult de o jumătate de zi să pricep că văile noastre sunt mai amărâte și munții mai prăpădiți, că verdele nostru e mai șters și brazii mai ponosiți. Iar Viena, Viena era mai mult decât mi-aș fi putut imagina. De atâta emoție am fumat trei țigări înnodate, cum îi plăcea unui amic să spună, iar pe a patra am aprins-o la cinci minute după cele trei.

Un singur lucru nu luasem în calcul în primăvara aia: că aerul rece și curat al Vienei va fi o desfătare doar pentru plămânii mei încercănați de fum, nu și pentru geaca subțire cu care plecasem de acasă. Am intrat într-un bar și am cerut o scrumieră. Nu se fumează, mi-a zis chelnerița sec, ca și cum asta ar fi fost ceva normal. Cum dracu? Am ieșit în trombă, ca un tsunami, iar la ușă mi-am aprins țigara. Vântul venit din Alpi mă tăia la oase.

Am intrat în alt bar. Nu se fuma nici aici. Nu-mi venea să cred. Nu mă avertizase nimeni. Erau unii care pufăiau, dar afară, la ușă, însă toți aveau haine groase, paltoane și geci. În Viena e atât de frig că până și Mozart purta perucile alea ciudate ca să nu-i înghețe capul, m-am gândit în timp ce tremuram. Un aer rece mi se strecura dușmănos pe sub pantaloni, răscolindu-mi părul de pe picioare. Abia atunci mi-am explicat de ce umbla Mozart cu ciorapii ăia lungi, care-i veneau până la genunchi, peste pantaloni.

În următorul bar am găsit o chestie ciudată, ca o cușcă din geamuri, unde fumătorii se puteau izola ca niște ciumați. Am intrat acolo și mi-am aprins o țigară. Mă simțeam ca un animal la grădina zoologică, un șarpe boa sau o țestoasă pe care lumea le privea prin geamul de protecție. La a doua țigară mi-am jurat că lucrurile nu vor rămâne așa: mă voi răzbuna odată pe țara asta de căcat, care m-a tratat atât de mizerabil, în timp ce în barurile noastre românești clienții, inclusiv turiștii austrieci, pot fuma în voie și relaxați, fără să iasă în ger și fără să se uite nimeni la ei ca la niște pești cretini într-un acvariu.

Am rămas trei zile la Viena, dar treaba cu țigările mi-a stricat tot cheful. N-am ieșit prea mult din hotel, unde puteam să fumez în voie în cameră, dar seara trebuia să mă alătur celorlalți ziariști, pentru că firma care ne invitase făcea un fel de prezență, ca la școală. Și-atunci, în funcție de restaurantul pe care-l alegeau, fumam fie la ușă, fie în acvariu. Ce țară sinistră și intolerantă, îmi spuneam de câte ori scăpăram bricheta. Nu e de mirare că austriecii, și nu alții, l-au dat lumii pe Hitler.

Atât de mult am urât Austria încât am refuzat câteva invitații acolo în următorii cinci ani, până când am renunțat la fumat. Între timp, însă, am ajuns cu serviciul în multe alte țări, printre care Franța, Spania, Italia, Anglia, Israel, Grecia, Portugalia, Germania, Ungaria, Polonia, Malta și chiar și China, Maroc sau SUA. În majoritatea nu se fuma aproape deloc în restaurante și baruri, dar găsiseră, totuși, niște soluții. Dacă insistai și căutai cu atenție, mai puteai găsi un loc în care puteai să tragi o țigară. Dar șocul n-a mai fost atât de dureros ca atunci, la Viena.

În Berlin am descoperit un bar în care se fuma în draci la etaj și m-a suprins plăcut când am aflat că patronii erau români. Tot în Berlin am intrat în cârciuma unor turci în care se fuma peste tot. Doar că avea o singură masă la care jucau table și fumau proprietarul barului și cei 9-10 invitați zgomotoși. Ne-a spus că, dacă așteptăm, în câteva ore eliberează masa. Dar cea mai primitoare țară cu fumătorii era Moldova, unde cred că se fuma și în spitale, în sălile de operații. Țigările erau de două ori mai ieftine decât în România și m-am întors de acolo cu câteva cartușe de Kent. În Shanghai puteai fuma în mai toate localurile, însă în mod surprinzător nu aveai voie să-ți aprinzi țigara pe stradă. În New York n-am văzut să se fumeze pe undeva. Puteai să umbli pe stradă cu coarne de cerb, să alergi în fundul gol sau să mergi în mâini, că nimeni nu se uita la tine. Într-o zi l-am văzut pe unul făcând flotări pe Lexington Avenue și nimeni nu se uita ciudat la el. Dar cei cu țigări aprinse erau atât de rari încât chiar atrăgeau atenția.

CITEȘTE ȘI Xanax

Ar fi dat bine să mă fi lăsat de fumat pe Broadway, dar o făcusem deja cu câțiva ani în urmă la Tel Aviv. Tușeam diminețile de ceva vreme, mă ustura gâtul și plămânii îmi scoteau un scârțâit sinistru. Știam că, dacă renunț acolo la fumat, o să dea bine pentru tot restul vieții. "M-am lăsat de țigări". "Când?" "Demult, la Tel Aviv". Nu pe Calea Victoriei, nu în Titan, ci la Tel Aviv. Sigur, ar fi sunat mai bine Broadway și câteva zile am cochetat cu gândul să mă apuc din nou de țigări în America doar ca s-o fumez, spectaculos, pe ultima pe celebrul bulevard. Dar am fost laș. M-am temut că n-o să mai am puterea să renunț și am abandonat planul. Totuși, ca să-mi refac stima de sine, într-o zi am intrat cu tupeu în Waldorf Astoria, unul dintre cele mai luxoase hoteluri din lume, și mi-am petrecut câteva minute la toaleta de acolo, din hol, pozându-mă în oglindă, ca pițipoancele.

Când avionul a trepidat o oră deasupra oceanului, la întoarcere, iar primul gând n-a fost să-mi aprind o țigară, ci că nu știu să înot, am știut că sunt vindecat definitiv de țigări și că n-o să mai fumez niciodată. Așa că nu m-a afectat deloc atunci când a fost interzis fumatul și în barurile și restaurantele din România. Chiar m-am bucurat, mai întâi tăcut și meschin, în sinea mea, și apoi altruist, în gura mare, în public. Nu doar că mă deranjează fumul de țigară, ci îmi face și rău - îmi crapă capul, iar dacă nu vomit de greață e pentru că plec cât mai repede din restaurantul afumat. Bucuria mea stridentă nu le-a picat bine prietenilor fumători, care mă privesc acum ca pe un tip limitat și egoist. Sunt atât de triști că n-au un loc al lor în cârciumi, în care să fumeze, încât îmi amintesc de mine, tremurând de frig în fața barurilor din Viena, când mi-am jurat că toată viața voi purta, preventiv, ciorapi lungi, până la genunchi, ca Mozart.

Unii dintre prietenii mei fumători cred că un parlamentar avocat sclipitor a găsit o portiță în lege și va putea închide Parlamentul exact ca pe un bar dacă vor fi descoperite trei cazuri în care se va fuma acolo. Poate că parlamentarul se va sacrifica chiar el și va fuma de trei ori, forțând fie închiderea Parlamentului, fie schimbarea legii. Alți prieteni fumători nu lasă greul doar pe umerii parlamentarului avocat, ci caută și ei, disperați, soluții. Unii vorbesc că ar trebui deschise niște baruri rotunde, pentru că legea interzice fumatul în spații cu mai mulți pereți, iar un bar rotund are un singur perete. Alții prevestesc falimentul multor cârciumi, care vor trage țara în vâltoarea recesiunii economice și vom suferi de-a valma, fumători sau nu. Fumătorii se tem și că statul va da faliment plătind tratamentul pentru bolile de care se vor umple ei, trăgând din țigări afară în nopțile friguroase. Familiile care locuiesc în apartamentele de deasupra barurilor vor picheta guvernul atunci când vor constata că fumul celor care ies la țigară în fața câciumii va urca, letal, în camera copilului. Alții amenință barurile că nu vor mai intra pe veci în ele și își vor cumpăra berea din Kaufland, amintindu-mi de o povestire în care un tip moare absurd, rănit fatal de o săgeată trasă de niște puști care se jucau. Tipul, muribund, mai apucă să spună doar atât: "Te-am învins, lume ticăloasă, n-ai știut să mă păstrezi". Baruri nenorocite, n-ați știut să aveți grijă de noi, își șoptesc, frustrați, prietenii mei, în timp ce împing, ca pe un car funebru, căruciorul cu bere la casă la Kaufland.

Dar cea  mai cutremurătoare amenințare nu vine de la cei revoltați, ci, paradoxal, chiar de la fumătorii mai blânzi, care vor continua, resemnați, să meargă în baruri chiar și acum, când nu se mai fumează. Un prieten a postat pe facebook: "Aseară am testat pe pielea mea efectul nefumatului într-un bar. Au început să se simtă toate mirosurile reale ale localului. A tras unul la un moment dat o bășină și a <<omorât>> vreo 20 de inși în jur. Am început să râdem de penibilul situației". Nu e de râs. Poate chiar prietenul meu, contestatar vehement al legii antifumat, a pus în aplicare planul ăsta diabolic prin care i-a "omorât" pe ceilalți. Dacă toți fumătorii ar face la fel ca el, cine cedează primul?

Sâmbătă seară, în Centrul Vechi, mi s-a părut că simt ceva în aer. Dârdâind de frig, tipi și tipe care fumau în fața barurilor părea că șusotesc și că pun ceva la cale. Dacă sunt organizați, vor reuși, iar planul pe care intuiesc că-l au e mai diabolic chiar și decât cel al avocatului care și-a propus să închidă Parlamentul. Poate că soluția este să se unească și, în aerul pur și nealterat de fum din baruri, să lase să plutească rodul nemulțumirii lor. Va fi de ajuns ca barurile să se umple de "simfonia fundulețelor", ca să citez o reclamă care rulează la tv, și chiar și cei mai aprigi nefumători vor ieși în stradă și vor cere să se reintroducă fumatul în spațiile publice. Deja îmi pregătesc plăcuța cu care urmează să defilez: "Miros de țigară fină, nu duhoare de bășină!"

Am intrat în bar, strecurându-mă, ca un hoț, printre cei care fumau afară. Toți ieșiseră la țigară și doar o singură masă erau ocupată - câțiva tipi spălăciți care vorbeau în germană. Unul dintre ei povestea aprins ceva și mi s-a părut că pomenește și de Viena. "Austrieci", mi-am zis, și mi-am amintit cum fumasem pe vremuri în acvariul ăla, înrăit și neputincios, ca un pui de piranha încuiat de părinți în casă. "Austriecilor", le-am zis în gând, "aveți voi munți mai bengoși și văi mai prăpăstioase, palate mai șmechere și baruri mai fițoase, aveți Mozart și Strauss, dar la capitolul fumat suntem mai catolici decât voi. N-avem pastă de dinți în case și jumătate dintre noi ne facem nevoile în fundul curții, dar niciodată n-o să puteți să fiți atât de radicali și să faceți fumătorii să se simtă mai prost decât îi facem noi! Iată un lucru la care v-am depășit!".

Au trecut cinci minute. De afară se auzeau râsete. Se simțeau bine, fumătorii, chiar și în frig. Austriecii s-au căutat prin buzunare, iar unul a scos un pachet de țigări. Mai căutau ceva, probabil bricheta. S-au uitat în jur, dar barul era gol. Doar eu, la o masă, savuram victoria. S-au ridicat, parcă fără chef, și au ieșit în gerul de afară. Era mai frig decât în primăvara aia, la Viena, iar eu avusesem măcar alternativa acvariului. Am tras aer în piept - nu se bășise nimeni în bar, pentru că toți erau afară -, și am zis tare, cu bărbia în piept și privirea tulbure, ca Beethoven:

- Austria curului!

M-am simțit răzbunat, dar nu reușeam să mă bucur. Începuse să ningă ușor, iar fulgii cădeau obosiți, în lumina oarbă a felinarelor, ca la moartea lui Mozart.