Tocmai o ascultam pe Gabriela Firea la radio promițând că va înființa câte un teatru în fiecare sector când am dat cu mașina într-o groapă cât fundația Catedralei Mântuirii Neamului. Groapa se lăfăia liniștită în jumătatea benzii, fix în inima Bucureștiului, atât de mare încât, dacă ar fi umplut-o cineva cu pământ, putea fi confundată cu un sens giratoriu. Zgomotul puternic de sub mașină a acoperit-o pentru moment pe Firea. Cât am tras pe dreapta și m-am chinuit să parchez pe trotuar, între un pom jerpelit și un coș de gunoi, am auzit-o, însă, din nou. Acum promitea, în stilul liderilor comuniști coreeni, că va acorda locuințe gratuite actorilor, regizorilor, medicilor și profesorilor. Doar lor? De ce nu le dă apartamente moca și cântăreților, scriitorilor, jurnaliștilor și "asistentelor" din platourile TV?
Între timp, groapa a mai făcut o victimă. Un taximetrist a oprit mașina pe avarii, și-a pus mâinile în șold și a început să înjure craterul din asfalt. Poate că Firea ar trebui să le dea și taximetriștilor locuințe din partea casei, lor și tuturor celor care conduc mașini prin București. Dacă vrea să încurajeze artiștii, ar trebui să-i spună cineva că a devenit o artă să ocolești toate gropile de pe străzi. Sătul să înjure, taximetristul s-a urcat în Logan și s-a răzbunat trântind ușa. Groapa fuma relaxată în mijlocul drumului, picior peste picior.
Mi-a trebuit o oră să ajung la service, cu mașina transpirată și gâfâind din cauza aglomerației. De fiecare dată când se întorc copiii din vacanță e atât de greu să circuli cu mașina încât încep să am fantezii cu bicicleta. Am auzit-o mai demult pe Firea acuzându-l pe Iohannis că nu e om complet dacă nu are copii. Nu-mi amintesc ce a răspuns el atunci, dar pot face pariu că a tăcut. Și-atunci mă întreb de ce finanțează Catedrala Mântuirii în loc să păstreze banii pentru locuri de joacă, grădinițe și maternități, ca să ne stimuleze să facem mai mulți copii. Eu am ajuns ca, în fiecare toamnă, să mă uit cu groază la școlari - fiecare dintre ei înseamnă o mașină în plus pe drum și un loc de parcare în minus. Dimineața, când scot câinii pe câmpul de lângă bloc, trebuie să mă feresc de gipanele care aduc în trombă copiii la școala de alături. Câinii aleargă liberi prin iarbă, iar copiii se uită somnoroși la ei, din spatele gardului înalt de plasă, închiși în curtea școlii ca într-un țarc.
CITEȘTE ȘI Confesiunile unui director de hotel all inclusive La service mi-au ridicat mașina pe o rampă și mecanicul mi-a arătat o țeavă strâmbă dedesubt, care a fost mai slabă decât asfaltul.
- Vedeți ce avem aici?
- Văd o țeavă îndoită, zic. E nasol?
- Nu e o țeavă, ci racordul flexibil de la filtrul de particule, care a fost avariat.
- Și cât costă să-l repar?
- În jur de 800 de lei.
Am simțit cum mi se dublează pulsul și i-am transmis instantaneu Gabrielei Firea gândurile mele care aveau în colțul din dreapta jos "(+18 ani)".
- Păi ce să zic... Aș lăsa-o așa, că nu se vede... Cine stă să se uite sub mașina mea?
- Treaba dumneavoastră, dar dacă se rupe racordul și se strică filtrul, costă 10.000 de lei. Și nu mai aveți niciun suport al liniei de evacuare, care se va înfige în asfalt...
N-aveam bani la mine și am promis să revin mai pe seară, mai ales că în 15 minute aveam o întâlnire în Piața Romană. Am ajuns în 35 de minute, înotând prin marea de mașini, și gândul mi-a zburat din nou, romantic, la bicicleta care ruginește pe balcon.
- Bag-o aici, boss, mi-a zis plin de respect parcagiul din piața Lahovary și a dat la o parte o ladă cu care blocase un loc. Îl vedeam în oglindă cum își rotea palma din încheietură, ghidându-mă să parchez în locul lăzii. Purta un trening ponosit și îi mai lipsea doar chelia ca să-l confunzi cu un ziarist celebru. M-am dat jos și am scos portofelul. Aveam doar câțiva dolari rămași de prin vacanțe și recuperați de dimineață de prin sertare, ca de fiecare dată când rămân fără bani. I-am dat un dolar.
- Mersi, boss, dar nu mai bine-mi dai cinci lei? Că n-am ce sa fac cu ăștia.
- N-am cum, am doar câțiva dolari, m-am justificat, arătându-i portofelul.
- Atunci lasă așa, bosulică.
Mi-a tăiat scurt din grade. Nu mai eram boss.
Apoi a fluturat dolarul spre un alt parcagiu, care fuma așezat pe lada lui:
- Am valută, fraiere!
Am făcut odată un calcul: 5 lei pe zi ori 20 de zile lucrătoare pe lună egal 100 de lei doar pentru o singură mașină. Dar un parcagiu ilegal din centru are mai multe locuri în portofoliu, iar într-o zi se rotesc zeci de mașini. Dacă stau să mă gândesc bine, eu ar fi trebuit să-i spun lui "boss". Sigur câștigă mai mult decât un ziarist. Dacă aș avea un loc al meu în centru, un loc bun de parcare, aș investi într-o ladă de bere cu care să-l blochez și mi-aș schimba jobul.
Am scos telefonul să verific ora. Omul cu care trebuia să mă văd, director de agenție de turism, îmi spusese că mă așteaptă, dar întârziasem atât de mult încât putea să considere că am lipsit de la întâlnire. "Scuze. E trafic bară la bară și am dat trei ture prin Romană până am găsit locul de parcare. Ajung imediat", i-am scris pe sms. Parcagiul și-a scos și el smartphone-ul și a început să-l butoneze. Am încercat să blochez mașina și să plec, dar nu mergea. Am blocat-o din nou și am încercat ușa, dar nu s-a încuiat.
- Poate ai portbagajul deschis, băi nene!
Nene suna și mai urât decât bosulică. Am verificat și, într-adevăr, nu închisesem bine portbagajul. Am apăsat din nou pe telecomandă și de data asta a funcționat.
Parcagiul m-a privit rânjind și mi s-a părut că mă ia de prost. Am simțit nevoia să mă scuz:
- Nu e mașina mea, l-am mințit eu, încercând să salvez aparențele.
- M-am prins, frate, mi-a răspuns el cu multă înțelegere în glas. Mulți nu e mașinile lor, dar nu recunoaște. Dar trebuie să fim drepți, că mie așa-mi place.
- Ai dreptate, frate!
Marile adevăruri sunt ca perlele, nu poți ști niciodată unde se ascund. Unele dintre ele zac în vecinătatea treningurilor vechi.
- Chiar dacă suntem amărâți, trebuie să fim drepți, mi-a mai zis parcagiul.
CITEȘTE ȘI Nu contează ce ai sub rochie Cel cu care m-am întâlnit avea motive să mă aștepte. Voia să sesizeze o problemă gravă: turiștii străini care ajung în grupuri organizate în București nu prea au unde să facă... "pipilică și căcuță" atunci când vizitează orașul. Sunt foarte puține toalete publice și aproape toate mizerabile. Avea dreptate. Ultima dată când intrasem într-o astfel de toaletă, în târgul din Agronomie, am ieșit în prima secundă din cauza mirosului și a peisajului.
I-am recomandat directorului să-mi urmeze exemplul cu grupurile lui de turiști. De 15-16 ani, de când am descoperit hotelurile din centru, mergând la conferințe, toaletele din Hilton, Sheraton, InterContinental sau Radisson mi-au intrat la suflet. Frecventez veceurile din hotelurile de cinci stele, dar las de la mine în cazul Novotel (4****), pentru că e bine poziționat, pe Victoriei, iar toaletele lui sunt mișto. Sunt un obișnuit al toaletelor din hotelurile de lux. Ideea e că, atunci când intri de pe stradă la closetul unui hotel de cinci stele, ar fi bine să știi unde e și să te duci ață, pentru că, dacă te descoperă portarii sau oamenii de la recepție dezorientat pe acolo, se prind că e ceva în neregulă. La InterContinental îl găsești în față, cum intri, și dreapta după scări. E cam ascuns și poți să-l ratezi. La Radisson e în față și pe stânga, lângă lifturi, iar pentru Hilton trebuie să te avânți ceva mai adânc, până în capăt, la restaurant, și de-acolo pe stânga. Trebuie să intri preocupat, vorbind la telefon (dacă n-ai niciun apel, vorbești singur), și e bine să pari om de afaceri. Ar trebui să folosești cuvinte în engleză, ceva de business. Eu știu doar câteva, dar funcționează: "fixed assets", "accounting balance sheet", "company dissolution", "exit", "turnover" sau "business plan". Nu prea știu ce înseamnă, dar mi-am făcut treaba cu ele. M-au ajutat la nevoie. M-au scos din rahat...
- Domnu' Iancu, mi-a zis directorul după ce mi-a ascultat calm pledoaria. Am încercat să-i ducem la hoteluri, dar la Marriott, de exemplu, erau fugăriți de portari. Pe undeva aveau și ei dreptate. Doamne ferește! Ei sunt un hotel de cinci stele și nu-l poți transforma în wc public.
Mi-a explicat că majoritatea turiștilor străini care vin atrași de farmecul Bucureștiului sunt oameni în vârstă. Unii ajung cu vapoare de croazieră pe Dunăre tocmai din Germania.
- Pe un vapor din ăsta sunt 200 de turiști, iar uneori vin și 4-5 vapoare pe zi. Imaginați-vă 1.000 de turiști care vin să se ... în hotelul dumneavoastră de cinci stele...
- Și-acum unde mergeți cu ei?
- Acum planificăm fiecare autocar: tu oprești la OMV, tu la Mol, tu la Lukoil... Dar știți că benzinăriile nu sunt foarte curate, au doar 1-2 cabine, ăștia sunt foarte bătrâni, stau mult acolo, iar ceilalți de la coadă riscă să facă pe ei... Am avut acum câțiva ani o turistă americancă de 101 ani, care venise și ea în excursie în Europa și, de acolo, într-o croazieră pe Dunăre. A stat două nopți și în București și nu vă spun cât de complicat a fost, pentru că nu a vrut să rămână în hotel, așa cum i s-a recomandat, ci a vizitat orașul o zi întreagă.
- Cum a făcut cu veceul?
- Nu vă mai spun... A fost complicat. Foarte complicat, pentru că, la vârsta ei, avea nevoie des la toaletă.
Am învățat cu anii că lucrurile foarte complicate se rezolvă simplu. Poate că turiștii ar trebui, în lipsă de altceva, să-și facă nevoile pe trotuar, ca să ne arate că avem un oraș de rahat. Sau niște primari de... Odată am văzut la Universitate, la "Fântâni", niște șobolani mâncând fecale de om, iar imaginea nu m-a șocat. Asta spune multe și despre oraș, și despre câte am învățat noi să suportăm. Poate că ar trebui să oprim toți mașinile în jumătatea bulevardului și să ne urcăm pe ele așa cum soțul doamnei Firea, omul cu două doctorate, s-a cocoțat pe catedră în curtea școlii, și să le spunem că nu mai suportăm gropile, aglomerația din trafic, locurile insuficiente de parcare și parcagiii cărora trebuie să le plătim ca și cum ar fi trotuarul lor, că ne-am săturat să se lucreze un secol la o gură de metrou și zeci de ani la un pasaj și că nu mai vrem să ne mănânce câinii vagabonzi prin parcuri.
CITEȘTE ȘI Ăsta e doar începutu': să-ți dorești să tacă mutu' Acum câțiva ani, pe vremea în care americanca de un veac se încăpățâna să nu stea potolită în camera de hotel, unde avea toaletă la discreție, l-am văzut pe primarul Sorin Oprescu la o conferință, la Casa Poporului. Relaxat și flegmatic, a salutat oamenii din sală, inclusiv invitații străini, "cordial și cortical". Apoi a zis așa: "Bună dimineața care-a fost". Miștocar gagiul, a pus-o în dificultate pe tipa care traducea pentru oficialii străini. Peste o oră m-am întâlnit cu el la baie. Eu intram și el ieșea. Avea o figură degajată și mișca ciudat din buze, ca Stallone în filmele de bătrânețe. Era blazarea întruchipată. Am vrut să-l las să iasă el mai întâi. Mi-a făcut semn să intru și a zis scârbit, ca și cum ar fi tras o rafală de flegme: "Intră tu, moșule, că pe tine te presează mai tare". Dacă aș fi bănuit ce se va întâmpla, i-aș fi zis în versuri: "Pe mine doar mă presează/Pe alții îi arestează". L-am văzut peste ani la TV, dar îi dispăruse figura de șmecher, și se văicărea că are probleme de sănătate și că nu suportă arestul preventiv. Dacă aș fi știut că e atât de bolnav, l-aș fi lăsat să iasă el primul din toaletă.
- Am mai dat știri că nu sunt suficiente toalete publice, i-am zis omului din turism. Deja asta nu mai e nicio știre. Nu e o noutate.
N-a mai zis nimic. Ne-am strâns mâinile și am plecat fiecare cu gândurile lui, el frământându-se unde să-și ducă bătrânii să facă "pipilică", iar eu meditând că trebuie să plătesc 800 de lei pe o țeavă îndoită. Și toate astea din vina Gabrielei Firea, a lui Oprescu, Băsescu, Videanu, Viorel Lis și a tuturor celorlalți foști primari ai Bucureștiului, care ne-au defectat vezicile, ne-au mâncat anii în trafic, ne-au îmbolnăvit de nervi prin parcări, ne-au avariat mașinile și ne-au adus în sapă de lemn. Eu nu vreau ca Firea să-mi dea ceva gratis, ci doar să facă ce trebuie. Nu teatre de cartier și nu catedrale. Nu vreau idei de la ea, ci doar să se uite ce fac primarii în orașele civilizate și să copieze, așa cum au făcut colegii ei din politică cu doctoratele. La copiat se pricep toți, iar ăsta e singurul lucru pe care ni l-au demonstrat în timp.
Poate că ar trebui să scriem zi de zi în presă despre toate astea, despre fiecare groapă din asfalt și despre fiecare canal fără capac. Fiecare gaură în drum își are un Bogdan Gigină al ei, care va sfârși acolo mai devreme sau mai târziu, iar toți cei cărora le stă în putere să o acopere și n-o fac sunt niște Gabi Oprea moțăind nepăsători.
Am scos telefonul din buzunar și l-am sunat pe omul cu toaletele.
- Știți, m-am hotărât să scriu despre veceuri, dacă îmi spuneți cum ați făcut cu baba.
- Care babă?
- Turista aia de 101 ani din America. Cea care a ținut morțiș să viziteze Bucureștiul cu grupul și care avea nevoie des la toaletă.
- Domnu' Iancu, mi-e jenă să vă spun...
A trebuit să insist câteva minute ca să-mi zică:
- I s-a recomandat să poarte pamperși cât timp a umblat prin oraș...
Poate că asta e soluția și pentru Gabriela Firea atunci când simte că e "deranjată" la limbă și nu se mai poate abține să facă promisiuni aberante.
Și o rog "cordial și cortical" să-mi plătească racordul flexibil de la filtrul de particule!
