A devenit la modă, în ultima vreme, comparația dintre președintele american Joe Biden în 2023 cu Jimmy Carter în 1979. Așa cum evenimentele din 1979 au compromis speranțele de realegere ale lui Carter, evenimentele din 2023 ar fi compromis candidatura lui Biden pentru al doilea mandat în noiembrie.
Cel mai evident, atât Carter, cât și Biden s-au confruntat cu problema demoralizatoare a inflației. Dar la Carter- a fost mult mai gravă: în noiembrie 1979, cu un an înainte de alegeri, inflația în Statele Unite era de 12,6%. În cele 12 luni care se vor încheia în noiembrie 2023, în schimb, inflația IPC a fost de 3,1%. Totuși, inflația rămâne o responsabilitate politică și pentru Biden, indiferent dacă fenomenul este acum în mare parte în oglinda retrovizoare.
În al doilea rând, Biden, la fel ca și Carter, a dat frâu liber Rezervei Federale pentru a se ocupa de problemă. Carter l-a selectat pe Paul Volcker pentru a prezida Consiliul Rezervei Federale a SUA în mare parte pentru abilitățile lui Volcker în lupta împotriva inflației, fiind deplin conștient că noul președinte va majora ratele dobânzilor. În pofida avertismentelor consilierului său politic, Bert Lance, că numirea lui Volcker ar șterge șansele de realegere, Carter l-a lăsat pe Volcker să își vadă de treabă. Abordarea lui Carter în timpul perioadei premergătoare alegerilor a fost destul de diferită de cea a unora dintre predecesorii săi, în special a lui Richard Nixon înainte de alegerile din 1972.
În mod similar, Biden a permis Fed-ului lui Jerome Powell să ajusteze ratele dobânzilor după cum dorește, ignorând urletele de durere ale cumpărătorilor de case și ale altora. Și, din nou, lipsa de dorință a lui Biden de a critica Fed este diametral opusă poziției adoptate de predecesorul său, Donald Trump.
Apoi, mai sunt problemele celor doi președinți pe frontul politicii externe, în general, și legate de Iran, în mod particular. În noiembrie 1979, demonstranții studenți au luat cu asalt ambasada SUA din Teheran, luând ostatici 66 de americani. Ostaticii au fost eliberați la câteva minute după învestirea lui Ronald Reagan, în ianuarie 1981. Eșecul efortului lui Carter de a-i salva devenise o rană politică deschisă în luna aprilie a anului precedent în perioada premergătoare alegerilor și un simbol al unei politici externe eșuate.
Astăzi, administrația Biden trebuie să se confrunte în mod similar cu provocările legat de Iran în Siria și Liban, unde oferă sprijin pentru atacurile cu rachete ale Hezbollah asupra Israelului, și în Marea Roșie, unde sprijină atacurile Houthi asupra navelor de marfă aflate în trecere. Ostaticii deținuți de Hamas în Gaza ar putea fi în principal israelieni, împreună cu un număr mai mic de cetățeni americani cu dublă cetățenie. Dar inabilitatea administrației Biden de a conduce la o încetare a focului prelungită sau de a ajuta în alt mod la eliberarea ostaticilor creează un sentiment similar de neputință.
Între timp, există și eșecul forțelor ucrainene susținute de SUA de a câștiga teren împotriva forțelor rusești, precum și eșecul sancțiunilor americane de a descuraja agresiunea din partea președintelui rus Vladimir Putin. Aceste aspecte sporesc sentimentul că politica externă americană este dezorganizată.
Toate acestea s-au tradus prin cote de aprobare sumbre pentru Biden, mai proaste chiar decât cele ale lui Carter în 1979.
Astfel, comparația ar fi sugestivă chiar dacă nu ni s-ar fi reamintit de curând că nimeni altul decât decât tânărul Biden, pe atunci senator al SUA, și-a exprimat îndoielile în perioada premergătoare alegerilor din 1980 că ar fi fost în folosul președintelui în exercițiu sau al Partidului Democrat ca președintele Carter să candideze pentru un al doilea mandat.
Pe lângă paralele, însă, există și o diferență importantă între Biden și Carter, și anume poziționarea lor politică. Carter era îngrijorat de starea anxioasă a americanilor și perspectivele pentru țară. În iulie 1979, el a ținut așa-numotul "Malaise Speech". El a denunțat criza de încredere a americanilor și a deplâns "îndoiala tot mai mare cu privire la sensul propriilor noastre vieți" și "pierderea unității de scop pentru națiunea noastră". Potrivit lui Carter, americanii își pierduseră încrederea "nu numai în guvernul însuși, ci și în capacitatea cetățenilor de a servi drept conducători și formatori supremi ai democrației noastre". Vă sună cunoscut?
CITEȘTE ȘI Opinii: Furia celor exclușiDe fapt, discursul nu a fost în întregime negativ. Dar a ajuns să fie prezentat în acest fel, în special de către Reagan, care s-a prezentat ca un "războinic fericit", afirmând la încheierea discursului său din ajunul alegerilor: "Nu găsesc nicio stare de rău la nivel național". A fost un pariu câștigător pe un mesaj optimist.
În zilele întunecate ale anilor 1979-80, alegătorii americani au preferat încrederea însorită a lui Reagan în locul lui Carter.
Acum, bineînțeles, Biden, președintele în exercițiu, este cel optimist, insistând asupra faptului că America se află pe drumul cel bun, în timp ce probabilul contracandidat, Trump, susține că America suferă de o stare de rău profundă, se înfurie în legătură cu răzbunarea și vede amenințări la fiecare pas. Istoria sugerează că alegătorii americani preferă optimismul. Dar sugerează, de asemenea, că aceștia sunt plini de surprize.
Barry Eichengreen, profesor de economie și științe politice la Universitatea din California, Berkeley, este, cel mai recent, autorul cărții In Defense of Public Debt (Oxford University Press, 2021)
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2024.
