Economia americană în fierbere

Se spune că, dacă pui o broască în apă clocotită, sare imediat afară; dar, dacă o pui în apă rece și crești treptat căldura, ea nu reacționează - și în cele din urmă moare fiartă. Ceva similar li se poate întâmpla economiilor.

Dacă inflația accelerează, publicul le cere liderilor să țină în frâu prețurile prin politici macroeconomice mai stricte. Dar dacă autoritățile încep să intervină în industrii individuale cu tarife ad-hoc, controale ale prețurilor, subvenții, taxe și reglementări, nu există o astfel de reacție populară, astfel încât intervențiile sunt lăsate să continue să creeze ineficiențe și să submineze creșterea.

Atât inflația, cât și intervențiile ad-hoc - denumite uneori politică industrială - denaturează economia și duc la o creștere economică mai mică. Dar inflația declanșează un răspuns rapid. Fenomen la nivelul întregii economii, ea capătă amploare pe măsură ce un grup după altul încearcă să își restabilească sau să își mărească randamentele reale. La un moment dat, însă, lumea începe să se opună. Din acel moment, pe măsură ce rata inflației crește, presiunea asupra factorilor de decizie politică pentru a o reduce se intensifică. Odată ce inflația este redusă, creșterea poate fi reluată.

În schimb, impactul tarifelor direcționate și al măsurilor specifice industriei în orice moment sau în orice sector al economiei este, de obicei, relativ mic. Deși contribuie la presiunea inflaționistă și reduc flexibilitatea economiei și slăbesc creșterea, acestea tind să fie mai puțin observate decât o creștere bruscă a inflației, astfel încât este puțin probabil ca publicul să le respingă. În plus, perspectiva reducerii unui tarif sau a eliminării unei subvenții se confruntă, de obicei, cu o rezistență puternică din partea industriei afectate. Așadar, în timp ce reducerea inflației este un imperativ politic, inversarea măsurilor ad-hoc cu efecte distorsionante este dificilă din punct de vedere politic.

Statele Unite ale Americii ilustrează astăzi această dinamică. Administrația președintelui american Joe Biden a deplâns presiunile inflaționiste și a sprijinit Rezerva Federală a SUA în eforturile sale de a limita creșterea prețurilor. Dar, de asemenea, a crescut puternic cheltuielile guvernamentale prin intermediul Legii privind reducerea inflației (IRA) și a introdus sau a menținut reglementări extinse specifice industriei, majoritatea dintre acestea fiind inflaționiste.

Este posibil ca inflația să fi atins vârful în SUA, dar intervențiile ad-hoc au încă mult avânt. Tarifele vamale impuse de Donald Trump pentru importurile de oțel și aluminiu - pe care Biden nu le-a eliminat - au avut ca rezultat cele mai mari costuri ale oțelului din lume. Aceasta înseamnă că costurile de producție cresc în orice industrie care se bazează pe cantități mari de oțel - de exemplu, pentru producătorii de automobile. Între timp, producătorii americani de vehicule electrice primesc subvenții și scutiri de taxe.

Administrația Biden impune, de asemenea, tarife la importurile de panouri solare, în pofida preocupării sale pentru mediu. A creat subvenții mari și alte stimulente pentru investiții în semiconductori și baterii. A plafonat prețul unor medicamente eliberate pe bază de rețetă, cum ar fi insulina, pentru pacienții vârstnici din cadrul Medicare, urmând ca în fiecare an să fie impuse plafoane de preț pentru alte medicamente și a introdus o cerință ca guvernul să negocieze prețurile unor medicamente - măsuri care ar putea duce la penurie și împiedica dezvoltarea unor medicamente generice mai ieftine.

Biden a crescut, de asemenea, pragul de componente autohtone pentru achizițiile guvernamentale și a cerut ca achizițiile publice să maximizeze utilizarea de inputuri americane și să sprijine o producție internă mai mare. În acest fel, el a restrâns domeniul de aplicare în cazul unui acord vechi de zeci de ani între membrii Organizației Mondiale a Comerțului, care îi obligă să nu discrimineze, în cadrul achizițiilor publice, bunurile din țările participante.

Acordul OMC a dus la scăderea costurilor pentru toți semnatarii, economisind banii contribuabililor. Statele Unite au plătit mai puțin pentru articolele pe care le-au cumpărat, exportând în același timp bunuri către alte guverne pentru care costurile americane erau mai mici. Intervenția lui Biden crește acum costul achizițiilor guvernamentale americane (inclusiv al materialelor pentru investiții în cadrul IRA) și face mai probabil ca alte țări să ia măsuri de retorsiune, ceea ce va duce la reducerea achizițiilor din America.

În majoritatea economiilor avansate, agricultura este reglementată în așa fel încât să susțină prețurile agricole. Susținerea prețurilor și restricțiile privind plantarea au crescut prețurile alimentelor și au redus eficiența sectorului. SUA reglementează, de asemenea, cantitatea de zahăr importată, în pofida faptului că în țară au rămas puțini producători de zahăr, astfel încât americanii plătesc pentru zahăr aproape dublu față de media la nivel mondial. Acest lucru pune producătorii americani de prăjituri și dulciuri într-un dezavantaj competitiv.

Un ultim exemplu de intervenții ad-hoc în economie - ar fi imposibil să le enumerăm pe toate - se referă la formulele de lapte pentru sugari. În timpul pandemiei COVID-19, a existat o penurie majoră a acestui bun crucial, după ce o singură fabrică-cheie a fost forțată să se închidă. Producătorii străini, cum ar fi cei din Canada, îndeplinesc aceleași standarde ca și omologii lor din SUA, dar restricțiile privind cantitatea importată și tarifele ridicate pentru bunurile care intră în SUA împiedică ca produsele lor să ajungă în mâinile părinților americani.

Nu a ajutat nici faptul că programul de nutriție al guvernului federal pentru femei, sugari și copii, cunoscut sub numele de WIC, a limitat în mod istoric fiecare stat la un singur producător de formule de lapte aprobat. Deoarece WIC reprezintă aproximativ jumătate din toate achizițiile de formule pentru sugari din SUA, această cerință a ajutat câteva mărci să obțină o poziție dominantă pe piață.

Intervenția directă în anumite activități sau sectoare economice implică costuri ridicate, denaturând activitatea economică, crescând prețurile și reducând creșterea economică. Unele intervenții, cum ar fi subvențiile, pot fi periculoase, nu în ultimul rând pentru că pot sugera favoritism și chiar corupție totală.

În plus, având în vedere că tehnologia se schimbă rapid, avem nevoie de noi participanți la piață, pentru care reglementările sunt costisitoare. Pentru ca autoritățile guvernamentale de reglementare să își facă bine treaba, acestea trebuie să înțeleagă activitatea pe care o reglementează, ceea ce agravează problema. Dar guvernul își compensează angajații mai puțin decât o face sectorul privat, iar experții din industrie pot lucra de ambele părți.

Statele Unite au ajuns la o poziție de preeminență la nivel mondial în parte datorită angajamentului de a asigura condiții de concurență echitabile pentru sectorul privat. Politica industrială în care s-a angajat - cum ar fi investițiile în educație, infrastructură și cercetare - s-a aliniat la acest angajament. Dar, pe măsură ce intervențiile proliferează și se adâncesc, la fel se întâmplă și cu riscurile la adresa primatului economic global al Americii.

Anne O. Krueger, fost economist-șef al Băncii Mondiale și fost prim director general adjunct al Fondului Monetar Internațional, este profesor cercetător principal de economie internațională la Johns Hopkins University School of Advanced International Studies și cercetător principal la Centrul pentru Dezvoltare Internațională al Universității Stanford.

Copyright: Project Syndicate, 2023.
www.project-syndicate.org