Până nu demult, președintele chinez, Xi Jinping, și-a promovat politica zero-COVID ca o dovadă că statele autoritare cu un singur partid, precum China, sunt mai bine echipate pentru a face față pandemiilor (sau oricărei alte crize) decât democrațiile dezordonate, împiedicate de politicieni egoiști și de electorate nestatornice.
Acest lucru ar fi putut părea plauzibil pentru mulți în 2020, când sute de mii de americani mureau, iar fostul președinte american Donald Trump prezenta medicamentele antimalarie și injecțiile cu înălbitor ca fiind remedii COVID-19. Între timp, Xi a impus restricții rigide împotriva pandemiei, care aproape că au închis întreaga țară, a forțat oamenii în tabere de izolare și a insistat ca cetățenii chinezi care călătoresc în străinătate să poarte costume de protecție, ca niște lucrători într-un laborator gigant de toxicologie. Pentru o vreme, acest regim strict a părut să mențină numărul de decese cauzate de COVID la un nivel minim, în comparație cu majoritatea celorlalte țări (deși este notoriu că nu te poți încrede în statisticile guvernului chinez).
Însă costurile economice ridicate ale strategiei chineze zero-COVID au dus oamenii la o asemenea disperare, încât unii au ieșit în cele din urmă în stradă, cu mari riscuri. Cu toate acestea, Xi a continuat să susțină că Partidul Comunist aflat la putere duce un "război al poporului" împotriva virusului și că va face tot ce este necesar pentru a salva vieți. Apoi, la sfârșitul anului trecut, când protestele au izbucnit în toate orașele chineze, războiul a fost brusc declarat încheiat. Gata cu închiderile, cu costumele de protecție sau chiar cu testele obișnuite PCR. În urma protestelor fără precedent de anul trecut, se pare că China consideră acum COVID-19 inofensiv.
Dar, urmare a schimbării atitudinii lui Xi la 180 de grade, alături de calitatea slabă a vaccinurilor fabricate în China și de rata scăzută de vaccinare, aproape 9.000 de chinezi mor probabil în fiecare zi, iar relatările din presă indică că 18,6 milioane de chinezi din întreaga țară ar fi fost infectați de când au fost ridicate restricțiile zero-COVID, la începutul lunii decembrie. Iar lucrurile ar putea deveni, cu ușurință, mult mai rele.
Aceste evoluții sugerează că economistul indian Amartya Sen a avut dreptate atunci când a susținut, în 1983, că foametea nu este cauzată doar de lipsa de alimente, ci și de lipsa de informare și de responsabilitate politică. De exemplu, foametea din Bengal din 1943, cea mai gravă din India, a avut loc în timpul dominației imperiale britanice. După ce India și-a câștigat independența, presa liberă și guvernul democratic al țării, deși cu defecte, au prevenit catastrofe similare. De atunci, teza lui Sen a fost salutată ca o susținere răsunătoare a democrației. În timp ce unii critici au remarcat că guvernele alese pot provoca, de asemenea, daune considerabile, inclusiv foamete pe scară largă, Sen subliniază că nicio foamete "nu a avut loc vreodată într-o democrație funcțională".
Centralizarea autocratică poate avea, într-adevăr, unele avantaje. Deciziile de sus în jos, adesea puse în aplicare de tehnocrați competenți, au permis Chinei să construiască căi ferate de mare viteză, autostrăzi de lux, aeroporturi excelente (chiar și cele din regiuni îndepărtate sunt minuni moderne în comparație cu JFK din New York sau cu majoritatea celorlalte aeroporturi importante din Statele Unite) și chiar orașe întregi în câțiva ani. Atunci când Partidul are întotdeauna dreptate, obstacole precum opinia publică sau dezbaterile parlamentare nu-i pot sta în cale.
Dar atunci când apare o criză reală - cutremure, pandemii și așa mai departe - vulnerabilitatea guvernării decizioniste este expusă. Acesta este motivul pentru care conducătorii autocrați trebuie să ascundă sau să înfrumusețeze statisticile și să reducă la tăcere critici precum medicul Li Wenliang din Wuhan, care a raportat pentru prima dată amenințarea COVID-19 în 2019 și care a fost mustrat public pentru "răspândirea de zvonuri false", înainte de a muri din cauza bolii la începutul anului 2020. Orice ar face, conducătorii absoluți și partidele pe care le conduc nu pot fi dovediți că greșesc.
În SUA, în schimb, opinia experților, presa critică și riscul de a pierde alegerile prezidențiale din 2020 l-au forțat chiar și pe gafeurul Trump să direcționeze sume uriașe de bani pentru cercetarea și dezvoltarea de vaccinuri. În ciuda multor greșeli pe parcurs și a obstrucției perverse din partea demagogilor și a conspiraționiștilor, răspunsul democratic la pandemie a urmat manualul lui Sen: presa și publicul au analizat cu atenție statisticile oficiale, majoritatea oamenilor au fost vaccinați, iar SUA, împreună cu alte democrații occidentale, s-au deschis treptat, permițând oamenilor să își vadă de treburile lor într-o relativă siguranță.
Chiar și fără aspirațiile absolutiste ale lui Xi, acest lucru ar fi fost greu de realizat în China. Pentru a-și justifica monopolul asupra puterii, Partidul Comunist a trebuit să mențină o fațadă de infailibilitate, ceea ce face imposibilă condamnarea celor mai colosale greșeli, chiar și retrospectiv. Foametea națională din anii 1950 este încă adesea pusă mai degrabă pe seama vremii nefavorabile și a dezastrelor naturale decât pe seama catastrofalului Mare Salt Înainte al lui Mao Zedong. Cu toate că au murit cel puțin 30 de milioane de chinezi, oficialii au rămas tăcuți, temându-se că deranjarea Marelui Cârmaci cu vești proaste i-ar putea costa și pe ei viața.
Desigur, China nu mai este la fel de izolată ca în anii 1950, Xi nu este Mao, iar deciziile sale eratice, cel mai probabil, nu vor face 30 de milioane de victime. Dar, cu un număr zilnic de 9.000 de morți, costurile vor fi masive. Și tocmai pentru că China nu mai este izolată, implicațiile se vor extinde mult dincolo de granițele chineze. La urma urmei, virusurile călătoresc, la fel ca și perturbările economice. Daunele provocate Chinei de regimul său autocratic vor sfârși prin a ne afecta pe toți.
Ian Buruma este autorul, printre altele, al cărții "Complexul Churchill: Blestemul de a fi special, de la Winston și FDR la Trump și Brexit” (Penguin, 2020)
Copyright: Project Syndicate, 2023.
