GUEST WRITER Popescu & Asociații: Măsurile asiguratorii în procesul penal. Îmbunătățirea cadrului legislativ sau o modificare formală?

Fără nicio legătură aparență, obligația de verificare periodică a măsurilor asigurătorii a luat ființă odată cu adoptarea unei legi care nu sugera nicio modificare pe tărâmul măsurilor asigurătorii, respectiv Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO).

Separat de modificările privind competență Parchetului European, Legea nr. 6/2021 a introdus în Codul de Procedură Penală articolul 2502, care prevede că „În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de camera preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250^1 aplicandu-se în mod corespunzător”.

Ce a determinat modificarea legislației?

Trecând peste aparenta lipsă de legătură la care am făcut referire mai sus, la o primă evaluare, rațiunea introducerii noii reglementări pare să nu-i aibă în prim-plan pe justițiabili, chiar dacă aceștia, în unele cazuri, pot fi lipsiți de folosință activelor personale pe perioade de timp exagerat de îndelungate, ci vine, potrivit expunerii de motive actului normativ, ca un răspuns la dificultățile întâmpinate în practică de către Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate care, datorită perioadelor de timp de soluționare a cauzelor penale, a avut uneori sarcina de a valorifica „bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor”¹

Chiar și așa, este încă devreme să pretindem o înțelegere a efectelor pe care noile dispoziții le vor putea avea asupra persoanelor afectate de măsuri asigurătorii instituite în procesele penale, obligația organelor judiciare de a verifica dacă mai subzistă motivele care au determinat inițial luarea măsurilor asigurătorii neputând rămâne una sterilă, noul cadru de reglementare creând o breșă pentru a reevalua statutul acestor măsuri, și asta nu doar pentru motive care țin de devalorizarea bunurilor.

Ce s-a modificat în concret?

Potrivit noilor dispozițîi, în cursul urmăririi penale, procurorul va verifica într-un termen de cel mult 6 luni dacă mai subzistă motivele care au determinat luarea inițială a măsurilor asigurătorii. Atunci când cauza se află în fața instanțelor de judecată, termenul este de cel mult 1 an.

Verificarea privește „temeiurile care au determinat luarea măsurii”, respectiv a temeiurilor privind evitarea, ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care (i) pot fi supuse confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care (îi) pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii penale sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Important de avut în vedere este că soluțiile dispuse în temeiul dispozițiilor art. 2502 (menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii) pot fi supuse caii de atac a contestației în față judecătorului de drepturi și libertăți. Astfel, dacă anterior întrării în vigoare a noului text de lege, instituirea măsurilor asigurătorii putea fi contestată doar o singură dată, într-un termen de 3 zile de la comunicarea ordonanței de instituire a măsurilor sau de la dată aducerii la îndeplinire a acestora în cazul luării acestora de către procuror, respectiv într-un termen de 48 de ore de la pronunțarea sau, după caz, de la comunicarea încheierii prin care a fost luată măsura în cursul judecății, noul cadru legislativ oferă posibilitatea contestării acestora o dată la 6 luni în cursul urmăririi penale sau un an în cursul judecății, ulterior verificării acestora de către organele judiciare – rămâne însă de văzut dacă termenele de 6 luni, respectiv un an, vor fi respectate în practică și, după caz, ce sancțiuni vor fi corelate unor eventuale situații de încălcare a acestora.

Care este relevanța practică?

Dacă în cazurile în care măsurile asigurătorii erau instituite în vederea garantării executării pedepsei amenzii penale sau cheltuielilor judiciare ori a reparării prejudiciului produs prin infracțiune, persoanele ale căror bunuri erau sechestrate aveau la îndemână și înainte de adoptarea noii reglementări un remediu prin care să obțînă ridicarea sechestrului potrivit dispozițiilor legii procesuale civile, în ceea ce privește situațiile în care bunurile erau indisponibilizate în vederea confiscării speciale sau extinse, sechestrul rămânea în vigoare până la soluționarea definitivă a cauzei.

Mai exact, practica ne-a arătat că în situațiile în care, ulterior luării măsurilor asigurătorii, se constată că bunurile indisponibilizate nu mai îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 112-1121 din Codul Penal (de exemplu, apar împrejurări noi din care rezultă că bunurile nu au fost produse/dobândite prin săvârșirea faptei penale ori deținerea acestora nu mai este interzisă de legea penală), noul cadru legal a creat o speranța legitimă pentru proprietarii bunurilor indisponibilizate de a putea verifică menținerea temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii și, după caz, cenzurarea acestora, consecutiv cu ridicarea măsurilor asigurătorii.

Totodată, chiar dacă nu este prevăzut expres de legea procesuală penală, în lumina jurisprudenței Curțîi Europene a Drepturilor Omului, analiză instanțelor de judecată naționale asupra temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii va trebui să vizeze și perspectiva duratei de timp scurse de la momentul instituirii acestora, în condițiile în care, deși protecția convențională acordată dreptului la proprietate prin art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției nu este absolută, este arhicunoscută orientarea Curții în sensul că limitarea dreptului de proprietate nu trebuie să ducă la golirea de conținut al acestuia².

Nu mai puțin important este, însă, faptul că legiuitorul a omis să reglementeze și o sancțiune pentru nerespectarea de către organele judiciare a noii obligații, nefiind foarte clar în prezent ce se va întâmpla dacă acestea nu vor verifica măsurile asigurătorii în termenele stabilite de legiuitor, respectiv dacă noul regim al măsurilor asigurătorii va fi asimilat regimul măsurilor preventive sau, dimpotrivă, va rămâne în așteptarea introducerii și a unor norme de sancționare.

În aceste condițîi, cel puțîn până la stabilirea de către legiuitor a unei sancțiuni în cazul încălcării noii obligații, va fi foarte interesant de văzut cum va rezolva practica judiciară acesta carența legislativă.

În loc de concluzii

Chiar dacă nu se poate vorbi încă despre o practică judiciară în ceea ce privește noua obligație de verificare periodică a măsurilor asigurătorii, inițiativa legiuitorului este bine venită și de asemenea cât se poate de firească. Până la urmă în procesele penale, și cu precădere în cursul urmăririi penale, pot apărea adeseori elemente noi care înlătură temeiurile inițiale pentru care au fost luate măsurile asigurătorii și este necesar să existe un cadru procedural în care să poată fi măcar evaluate aceste elemente.

Astfel, dacă anterior întrării în vigoare a noului text de lege, odată instituit sechestrul, cel puțin în cursul urmăririi penale, soarta bunurilor indisponibilizate era lăsată în mare parte la îndemâna procurorului, cu titlu de premieră persoanele ale căror bunuri au fost sechestrate au posibilitatea de a supune ordonanțele emise de procuror în urma verificării măsurilor asigurătorii controlului judecătoresc prin intermediul contestației, împrejurare ce poate fi calificată ca o îmbunătățire a cadrului legislativ. Asupra caracterului formal sau nu al noii obligațîi urmează să mai revenim pe măsură ce practica judiciară se va pronunța.

1 - A se vedea expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, pag. 16 (PL-x nr. 671/2020)

2 - Sporrong si Lonnroth c. Suedia, Ap. nr. 7151/75; 7152/75 (CtEDO, 23 Septembrie 1982) para. 63