Autor: Christiana Mondea, Managing Partner
Legislația română și cea europeană se îndreaptă spre un mai mare echilibru între tată și mamă în exercitarea responsabilității parentale.
Cu toate acestea, în practică, exercitarea autorității părintești este cel mai frecvent acordată mamei, în detrimentul drepturilor tatălui, în special în cazurile de divorț și separare și mai ales atunci când copiii se nasc în afara căsătoriei. Pentru o societate egalitaristă, este atât o provocare, cât și o necesitate să se recunoască faptul că tații au drepturi și responsabilități cu privire la copiii lor în același mod ca și mamele.
Un număr foarte mic din procesele introduse pe rolul instanțelor de judecată au ca obiect stabilirea domiciliului copiilor minori la tată. Acest fenomen nu este întotdeauna cauzat, așa cum se presupune, de refuzul taților de a își asuma creșterea unui copil, ci are la bază o problemă veche, răspândită la nivel european – înclinația judecătorilor de a stabili domiciliul acestora la mamă.
Prin adoptarea Legii 272 din 2004 a fost introdus în legislația românească conceptul, deja consacrat încă din 1989 de către Organizația Națiunilor Unite1, de „principiu al interesului superior al copilului”; a fost preluat, apoi, de Codul civil modificat prin Legea 71 din 2011, în articolul 263 și a devenit elementul primordial pe care instanțele de judecată trebuie îl aibă în vedere la pronunțarea unor soluții care privesc minori.
Deși s-a discutat mult pe baza acestui concept atât în doctrină, cât și în practică, cea mai relevantă definiție a acestui principiu este dată tot de cei care l-au consacrat; Comentariul general nr. 14 (2013) al Comitetului ONU pentru drepturile copilului trasează direcții procedurale clare în acest sens – „De fiecare dată când urmează să se ia o hotărâre care ar afecta un anumit copil (…), procesul decizional trebuie să includă, în mod obligatoriu, o evaluare a posibilului impact (pozitiv sau negativ), pe care această hotărâre îl poate avea asupra copilului sau asupra copiiilor în cauză. Pentru evaluarea și determinarea interesului superior al copilului este nevoie de existența unor garanții procedurale. Mai mult decât atât, în motivarea deciziei luate trebuie să se indice în mod concret faptul că acest drept al copilului a fost luat în considerare. În acest sens, Statele membre vor explica modul în care interesul superior al copilului a fost respectat la pronunțarea soluției și care a fost considerat a fi fost interesul superior al copilului; pe ce criterii a fost stabilit acesta; în ce proporție interesul superior al copilului a fost luat în considerare față de alte criterii (…)”.
În practică, foarte puține dintre instanțele de judecată includ acest parcurs procedural în soluțiile pe care le pronunță. Cele mai multe dintre ele se rezumă doar la a face referire la principiul interesului superior al minorului, însă fără a oferi o logică clară a raționamentului care le-a condus spre luarea unei anumite decizii. Această deprindere impietează și mai mult în spețele în care judecătorii trebuie să hotărască între stabilirea domiciliului la mamă sau la tată. Lipsa reală a unei motivări în considerentele hotărârii judecătorești apare ca fiind, de multe ori, ori o nesocotire a drepturilor taților, ori o lipsă a unei analize reale între criteriile care determină un părinte sau altul să fie cel potrivit pentru a se ocupa în mod constant de creșterea copilului; astfel ia naștere ideea că soluția ar fi bazată pe niște concepții învechite, pe clișee sau, de ce nu, chiar pe un început de discriminare.
Într-o speță în care mama se mutase din domiciliul comun pentru a fii împreună cu bărbatul cu care începuse, de mai multă vreme, o relație extraconjugală, lăsând minora în grija exclusivă a tatălui, în imobilul proprietatea acestuia, unde locuia încă de la naștere, fără a contribui financiar la creșterea ei, alegând să o ia doar în vizită, uneori, instanța de judecată a decis, totuși, că e „în interesul superior al copilului” să locuiască cu mama, motivând doar:
„După cum au declarat martorii, ambii părinți au o relație bună cu minora, iar aceasta este atașată de ambii părinți, care s-au ocupat împreună de ea. Reține instanța că tatăl s-a ocupat de minoră și anterior degradării relațiilor de familie, fiind activ în acest sens și ulterior acestui moment. Însă, având în vedere faptul că mama s-a îngrijit și ea de minoră, neputându-i-se reproșa neglijențe în creșterea și educarea acesteia, va stabili domiciliul minorei la mamă.” (Judecătoria Sibiu, Sentința civilă nr. 2322/2021)
Într-o altă speță, instanța de judecată, în motivarea soluției, a omis în mod complet aspectele relevante referitoare la comportamentul mamei, respectiv violența verbală manifestată de aceasta, faptul că supunea minora în mod constant la presiuni din punct de vedere emoțional, luându-o de acasă cu forța și revenind în mod aleatoriu după câteva zile cu fetița bolnavă și murdară, metodele de alienare parentală pe care le folosea pentru îndepărtarea copilului de tată, motivând hotărârea sa de a dispune ca fetița să locuiască cu mama, astfel:
„Instanța reține că locuința tatălui prezintă condiții mai bune de locuit față de cea în care locuiește, în prezent, mama. Mai mult, tatăl este angajat și realizează venituri lunare constante, față de mamă care nu are, în prezent, un loc de muncă (…) Cu toate acestea, instanța reține că minora are, în principal, nevoie de îngrijire și afecțiune din partea mamei și mai puțin de condiții de trai mai bune din punct de vedere material. (…) Față de aceste împrejurări, instanța găsește neîntemeiată cererea de a o lua pe minora L.I. din compania mamei sale.” (Judecătoria Sibiu, Sentința civilă nr. 4150/2020)
Un studiu atent al hotărârilor judecătorești ne relevă faptul că, aproape exclusiv, situațiile în care domiciliul copilului ajunge să fie stabilit la tată sunt acelea în care fie mama pleacă din țară – caz în care se opinează, adesea, că nu ar fi în interesul superior al minorului să o urmeze, mai ales la o vârstă fragedă -, fie acelea în care copilul, însuși, după o anumită vârstă, își exprimă în mod expres dorința să locuiască cu tatăl2.
Tendința jurisprudențială de a da întâietate mamei atunci când vine vorba de stabilirea domiciliului copilului nu există doar în România, ci în întreaga Europă.
În majoritatea acestor cazuri motivele care stau la baza hotărârilor instanțelor de judecată vizează aspecte de ordin afectiv – legătura dintre mamă și copil și rolul educativ al acesteia au constituit multă vreme tema privilegiată a studiilor privind dezvoltarea copilului și integrarea sa socială, relația mamă – copil fiind transformată în punct de reper pentru înțelegerea procesului de umanizare și socializare a copilului. Sunt de notorietate beneficiile pe care le oferă o conexiune strânsă a minorului cu mama și prezența constantă a acesteia în viața sa.
Controversele apar, însă, o dată cu analizarea celorlalte aspecte de care instanțele de judecată trebuie să țină cont în a determina care este și în ce constă interesul superior al minorului. Exemplificăm, fără a ne limita la: situația locativă, situația financiară, disponibilitatea de a petrece timp cu minorul, disponibilitatea de a permite celuilalt părinte să păstreze legătura constantă cu minorul, istoricul îngrijirii minorului, ș.a.
Jurisprudența ne arată faptul că, de cele mai multe ori, instanțele decid în favoarea mamei ca părinte rezident inclusiv în situațiile în care tatăl îndeplinește toate condițiile mai sus enumerate; și chiar și atunci când doar tații sau tații în proporție majoritară îndeplinesc aceste condiții. Disponibilitatea judecătorilor de a favoriza mamele în detrimentul taților și/sau de a trece cu vederea o serie de lipsuri ale mamelor în procesele privind stabilirea domiciliului minorilor, apare ca fiind descurajatoare nu doar pentru părțile în cauză, ci la nivel de societate, în general. Principiul în virtutea căruia bărbații și femeile trebuie să primească tratamente identice indiferent de sector – social, politic, economic, ș.a. – a fost consacrat în tratatele europene încă din 1957, însă reminiscențe ale unor ere marcate de prejudecăți s-au menținut în conștiința colectivă până astăzi, inclusiv în ceea ce privește diviziunea rolurilor în familie și în creșterea unui copil. Se remarcă, așadar, perpetuarea unor idei precum capacitatea sporită a mamelor – în detrimentul taților – de a se ocupa de gospodărie, de a avea grijă de copil în caz de boală, de a îi oferi sprijin la teme, de a îi organiza și menține sub control un anumit program, de a îi ghida în dezvoltarea unei vieți sociale sănătoase, de a comunica cu ei în mod activ despre problemele pe care le întâmpină. Pe partea cealaltă, se pornește aproape întotdeauna de la prezumția că tatăl este cel care trebuie să asigure echilibrul financiar și siguranța locativă, iar orele îndelungate pe care le-ar petrece obținând aceste venituri îl împiedică să petreacă timp suficient cu copilul.
Într-o societate care tinde spre a elimina inegalitățile și de a promova egalitatea între bărbați și femei în toate activitățile sale, concepțiile antemenționate apar ca fiind învechite, iar cei care le perpetuează apar a nu ține pasul cu timpul. Integrarea dimensiunii de gen presupune inclusiv recunoașterea faptului că și tații au capacitatea de a oferi copiilor lor aceleași beneficii pe care le oferă și mamele, cu aceeași deschidere și pricepere; în aceeași măsură, presupune acceptarea faptului că și mamele au dreptul și capacitatea să tindă spre perfectarea unei cariere, spre obținerea unui venit și că există posibilitatea să nu prezinte, întotdeauna, garanțiile morale necesare pentru creșterea și educarea unui copil.
Omițându-se în mod automat aceste aspecte, soluțiile instanțelor de judecată nu reușesc în mod real să asigure respectarea interesului superior al copilului; acest lucru, așa cum am menționat anterior, nu afectează doar părțile în cauză, ci dau naștere unui întreg fenomen de inechitate și mențin vii prejudecăți învechite care, pe termen lung, ajung să dăuneze chiar celor pe care ar trebui să îi protejeze.
Una dintre aceste consecințe este alienarea parentală. Există situații, tot mai des întâlnite în practică, în care mama, fie mizând pe faptul că va obține o soluție favorabilă sau chiar în scopul de a obține o asemenea soluție, exercită un comportament abuziv asupra copilului în încercarea de a îl îndepărta de celălalt părinte, prin acțiuni, maniere verbale sau non-verbale, ca o modalitate de a se răzbuna pe tată la momentul sau ulterior separării. Deși tratată cu reticență pentru o perioadă de timp mult prea îndelungată, Decizia nr. 18/2019 a Curții Constituționale a confirmat fără putință de tăgadă existența acestei forme de abuz, constatând faptul că refuzul minorului de a avea legături cu unul dintre părinți se datorează manipulării celuilalt părinte; s-a reținut faptul că, în situația în care “unui copil îi sunt prezentate imagini negative (despre celălalt părinte n.n.), el poate ajunge să blameze pe unul din părinți, iar prin identificare cu acesta poate dezvolta o imagine negativă despre sine. Rezultatul ar putea fi acela de respingere a părintelui în cauză (…)”
Dat fiind faptul că aceste situații sunt mult prea des întâlnite în practică, se ridică întrebarea dacă ele nu ar putea fi evitate prin analizarea, de către instanțele de judecată, mai în detaliu, a criteriilor care compun interesul superior al copilului și, arătat, în concret, care este modalitatea în care a fost determinat acesta.
Din fericire, sistemul judiciar, din punct de vedere normativ, continuă să facă pași înainte în vederea acoperirii acestor disfuncționalități. Au fost trasate criterii obiective, încă din 2009 – așa-numiții “algoritmi pentru uzul instanțelor de judecată” -, de care judecătorii trebuie să țină cont în luarea unor decizii privind stabilirea domiciliului copilului. În baza unui tabel de “scoring”, ei au obligația să “puncteze” cu note de la 0 la 2 comportamentul părinților în anumite circumstanțe date, urmând ca minorul să fie încredințat părintelui care a obținut un “scor” mai mare. De remarcat este faptul că, în acest sistem, “intuiția instanței” este plasată pe ultimul loc, deși, în practică, apare ca fiind, aproape întotdeauna, preferată celorlalte criterii.
Concluzionând, considerăm că pentru realizarea unei schimbări în modalitatea de gestionare a dosarelor având ca obiect stabilirea domiciliului unui copil, este necesară, în primul rând, conștientizarea problemelor existente.
A fi tată în instanță presupune înțelegerea faptului că nu sistemul judiciar stă împotrivă, ci diferențele de viziune și anumite tipuri de mentalitate, care pot fi modelate printr-o strategie corespunzătoare și prin curajul de a acționa.
1 - la care România a aderat încă din 1955
2 - “În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. (art. 496 C.civ.); “Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale”. (art. 498 C.civ.)
Un material Legal Marketing
