„Valentino Garavani a încetat din viață astăzi, în reședința sa din Roma, înconjurat de cei dragi”, a anunțat fundația.
Valentino, născut în Voghera în 1932, a făcut primii pași în lumea modei la Paris, formându-se în atelierele lui Jean Dèsses și Guy Laroche. Revenit în Italia, și-a deschis propriul atelier de croitorie în Via Condotti, Roma, în 1958.
Punctul de cotitură în cariera sa a venit în 1962, la Palazzo Pitti.
Casa de modă Valentino, cofondată împreună cu Giancarlo Giammetti, a cunoscut rapid un succes incredibil, încununat de colaborări de prestigiu cu vedete de la Hollywood, arată news.ro.
Valentino Garavani a avut o singură ambiție de-a lungul carierei sale: să îmbrace cele mai frumoase și mai faimoase femei din lume. A reușit să facă acest lucru la gale, petreceri, recepții și evenimente pe covorul roșu, la care nu a lipsit niciodată, însoțit de vedete din toate domeniile: Monica Vitti, Jackie Kennedy, Barbra Streisand, Sophia Loren, Farah Pahlavi, Elizabeth Taylor, Sharon Stone, Nicole Kidman, Gwyneth Paltrow și chiar Kim Kardashian s-au numărat printre acestea.
În 1998, Valentino și Giammetti au vândut marca grupului HdP (care, la rândul său, a vândut-o grupului Marzotto în 2002). Valentino a rămas director artistic până în 2007. În 2012, marca a fost achiziționată de compania financiară qatareză Mayhoola for Investments.
Timp de peste patru decenii, până la retragerea sa de pe podiumuri în 2008, creatorul a fost la curent cu tot ce se întâmpla în lumea mondenă. În agenda sa de adrese se aflau personalități regale.
El a îmbrăcat-o pe văduva lui JFK, Jackie, pentru nunta ei cu Onassis, și pe Farah Pahlavi, ultima soție a șahului Iranului, care a fost nevoită să fugă în ianuarie 1979 într-unul dintre paltonele sale din cașmir și zibelină. Într-o zi, el a sfătuit-o chiar și pe Elizabeth II, regina Angliei, să poarte negru - „ar merge bine cu tenul dumneavoastră”, i-a spus el.
Sfat pe care ea nu l-a urmat. O chestiune de protocol. Valentino se simțea la fel de în largul său la curtea de la Buckingham ca și la Oscarurile de la Hollywood. „Nu pot face decât trei lucruri: să creez o rochie, să decorez o casă și să distrez oamenii”, a declarat el revistei AD.
Într-adevăr, Valentino nu este doar un nume mare în lumea modei, ci și un stil de viață, cum se spune astăzi, o artă de a trăi plină de strălucire, care a constituit piatra de temelie a imperiului - înainte de apariția rețelelor de socializare.
Creatorul de modă a trăit întotdeauna „ca cele pe care le îmbracă”, înconjurat de tablouri ale marilor maeștri, între magnifica sa vilă din Roma, conacul său din secolul al XIX-lea din Londra, penthouse-ul său din New York, cabana sa Gifferhorn din Gstaad și castelul său francez, Wideville, o clădire în stil Ludovic al XIII-lea, lângă Saint-Germain-en-Laye. Evoluând zilnic, la mulți ani după perioada dolce vita romană și Capri anilor 1960, într-o lume lipsită de griji, efervescentă și distractivă.
O lume în care încă se organizează petreceri somptuoase, cum ar fi cea din 2014 pentru repetiția cinei de nuntă a lui Kim Kardashian și Kanye West sau cea din 2017 pentru a sărbători premiul pentru regie acordat Sofiei Coppola la cea de-a 70-a ediție a Festivalului de la Cannes. „Înfrumusețez tot ce ating”, mărturisea el fără falsă modestie.
Format pe lângă Cristobal Balenciaga
Născut în Voghera, în nordul Italiei, în 1932, într-o familie burgheză, tânărul care desena neîncetat, fascinat de strălucirea Hollywood-ului și de „înalta societate” descrisă de Cukor, îi convinge pe părinții săi, la 17 ani, să-l lase să plece la Paris pentru a-și încerca norocul. Aceștia ar fi preferat ca fiul lor să devină tenor sau medic.
Nu contează, Valentino va studia la Beaux-Arts și la școala Chambre Syndicale de la Couture. Apoi își termină ucenicia în atelierele Balenciaga, Jean Dessès (o importantă casă de modă pariziană în anii 1950) și Guy Laroche. În 1959, se întoarce în țară și, cu ajutorul financiar al familiei, își deschide primul atelier la Roma. Orașul Etern este atunci, datorită studiourilor de film Cinecittà. Foarte repede, toate vedetele de cinema, cu Elizabeth Taylor în frunte, se îmbracă la el.
În spatele fiecărui geniu al modei se află (adesea) un om de afaceri, un Pygmalion care transformă fantezia într-un imperiu mondial. Pentru Garavani, acest om se numește Giancarlo Giammetti, un tânăr din înalta societate, student la arhitectură, pe care îl întâlnește într-o zi la cafeneaua Paris, Via Veneto, din Roma, în 1960. Devine asociatul său, pentru o vreme iubitul său, aproape alter ego-ul său, cel mai vechi companion al său. „Creierul lui Giancarlo aliat talentului și determinării lui Valentino. Ce cuplu perfect au format”, scrie contesa Consuelo Crespi, fostă j
urnalistă la Vogue SUA în anii 1960, într-un portret dedicat lui Valentino în revista americană Vanity Fair, în care descrie în detaliu moștenirea modei și viața opulentă a cuplului, cu iaht, majordomi și avion privat.
În perioada postbelică, garderoba feminină se caracterizează prin metri întregi de țesături, talie ultra-fină și o feminitate inevitabil luxoasă, susținută de tocuri cui. O doamnă frumoasă, cu spirit couture, îmbrăcată la patru ace, pe care Valentino o interpretează în stil italian, el care, în copilărie, îi cerea mamei sale șosete și pulovere la comandă. „Valentino combină calitățile artizanatului italian, ale croitoriei franceze și ale prêt-à-porter-ului american”, analiza Pamela Golbin, curatoarea expoziției „Valentino, teme și variații”, prezentată la Muzeul Artelor Decorative în 2008.
El produce un stil care îi va rămâne propriu, cu o coerență care provine din faptul că nu s-a aventurat niciodată pe teritorii care nu îi semănau. El reprezintă veriga care leagă epoca de aur a haute couture-ului din anii 1950 de luxul de astăzi. Semnătura sa constituie un pașaport pentru eleganță, el a creat haine, nu a făcut revoluție.
Volanele care fac pașii să foșnească, draperiile din muselină asortate cu broderii sofisticate, florile din mătase, tivurile din zibelină, modelele în carouri și arabescuri, elementele chinoiserie, desigur, dar niciodată dacă acestea deformează silueta. Opulența haute couture și, dimpotrivă, simplitatea rochiei negre purtate de Monica Vitti în "La Notte" în 1960; semnată Valentino. Și roșul, desigur, simbolul stilului Valentino, care, încă de la primele colecții, a fost culoarea sa preferată.
O nuanță foarte specifică pe care ar fi descoperit-o la Opera din Barcelona, prin rochia roșie intensă din catifea a unei spectatoare.
În culori tari pe covorul roșu de la Hollywood, rochiile din mătase coquelicot de la Valentino vor deveni indisolubil legate de glamourul hollywoodian. Anne Hathaway, Jennifer Aniston sau Rihanna au fost îmbrăcate în Valentino rosso la diverse gale.
„Dacă albul a marcat începutul carierei dumneavoastră, cu siguranță acest roșu hipnotic, cel care v-a fascinat în adolescență, în timpul unei reprezentații a operei "Carmen" la Opera din Barcelona, acel roșu care inunda scena și balcoanele, care, ulterior, a pus stăpânire pe colecțiile dumneavoastră, până în punctul în care astăzi vă poartă numele”, a spus fostul ministru al Culturii Renaud Donnedieu de Vabres, în iulie 2006, în momentul în care i-a înmânat insignele de cavaler al Legiunii de Onoare.
Totul la Valentino era conceput pentru a fi flatant, grațios, ușor. El a transformat cochetăria într-o (mare) artă. Eugenia Sheppard scria în International Herald Tribune încă din 1967: „Valentino este Rolls-Royce-ul modei. Marea noutate este că Valentino concurează cu Parisul. Stilul său are aceleași calități ca și cel al marilor creatori precum Dior, Jacques Fath și Balenciaga. Este intangibil, ca frumusețea sau sex-appeal-ul, dar le face pe toate femeile să-și dorească să cumpere creațiile sale... ”. În 1976, italianul decide să-și prezinte colecțiile la Paris.
El simte atunci că Alta moda nu are strălucirea modei pariziene.
El își instalează sediul la numărul 2 din Place Vendôme, ale cărei saloane cu muluri și parchet în formă de vârf de unghie vor fi, în anii 1990 și 2000, teatrul repetițiilor fastuoase ale spectacolelor sale, pentru care cere ca top modelele vremii (Naomi, Cindy, Claudia, Carla și altele) să fie coafate și machiate ca și cum s-ar pregăti să defileze pe podiumul real.
La sfârșitul secolului XX, pe lângă preocuparea sa aproape maniacală pentru detalii, simțul rafinamentului său, ideea sa de eleganță atemporală, creatorul cu coafura mereu impecabilă, cu tenul etern bronzat - 365 de zile pe an, însoțind cele mai mari vedete, devine un personaj al culturii pop. În 2006, Valentino este un star pop și joacă propriul rol în filmul "Diavolul se îmbracă de la Prada".
În 2008, el părăsește conducerea casei sale, „cea mai pariziană casă italiană”. Avea 75 de ani și „era fericit mai ales că a construit de la zero un adevărat imperiu al modei - pe care l-a vândut în 1998 pentru 300 de milioane de dolari -, impunând un nume care a devenit sinonim cu eleganța în întreaga lume”, scria atunci Le Figaro.
În articolul care anunța retragerea sa, el se mândrea că nu a creat niciodată nimic vulgar. „Cea mai mare lipsă de eleganță este lipsa de educație”, spunea el înainte de a mustra oamenii care se îmbracă „ca niște vagabonzi și cred că asta este culmea șicului și a snobismului”. Spre deosebire de clientele sale. Câteva luni mai târziu, Maria Grazia Chiuri (astăzi la Fendi) și Pierpaolo Piccioli (acum la conducerea Balenciaga), doi dintre foștii săi colaboratori, îi succed.
