Marele actor american Al Pacino dezvăluie, în cartea sa de memorii „Sonny Boy”, că a fost obligat să opereze schimbări dramatice în carieră, deoarece și-a pierdut toți banii "din cauza unui contabil corupt", care a și fost condamnat la 7 ani și jumătate de închisoare pentru conducerea unei scheme Ponzi.
Contabilul a gestionat greșit fondurile câștigătorului premiului Oscar, aducând economiile lui Pacino de la uimitoarea sumă de 50 de milioane de dolari la zero dolari, scrie Variety.
Potrivit lui Pacino, în 2011 a început să primească „avertismente că contabilul meu de atunci, un tip care avea mulți clienți celebri, nu era de încredere”. Actorul plătea deja „o sumă ridicolă de bani pentru a închiria o casă mare și luxoasă în Beverly Hills”, iar apoi și-a dus întreaga familie într-o călătorie în Europa, unde a transportat diverși oaspeți peste mări „cu un superb Gulfstream 550” și „a închiriat un etaj întreg al hotelului Dorchester din Londra”, arată G4Media.
Când Pacino s-a întors la casa sa din Hollywood, a devenit suspicios după ce și-a dat seama că finanțele sale nu s-au schimbat dramatic, în ciuda faptului că a cheltuit atât de mult în vacanță.
„Am fost falit. Aveam 50 de milioane de dolari, iar apoi nu mai aveam nimic. Aveam proprietăți, dar nu aveam niciun ban”, își amintește Pacino despre faptul că, în cele din urmă, s-a uitat în finanțele sale. „În afacerea asta, când faci 10 milioane de dolari pentru un film, nu sunt 10 milioane. Pentru că după avocați, agenți, publiciști și guvern, nu mai sunt 10 milioane de dolari, ci 4,5 milioane de dolari în buzunar. Dar tu cheltuiești mai mult decât atât, pentru că trăiești pe picioare mare. Și așa îi pierzi. E foarte ciudat cum se întâmplă. Cu cât faci mai mulți bani, cu atât ai mai puțini.”
„Genul de bani pe care îi cheltuiam și unde se duceau erau doar un montaj nebun de pierderi”, adaugă el. „Peisagistul primea 400.000 de dolari pe an și nu exagerez aceste lucruri. Țineți minte, asta a fost pentru amenajarea unei case în care nici măcar nu locuiam.”
Pacino avea peste 70 de ani când a aflat că era falit, adăugând: „Nu mai eram un tânăr și nu aveam de gând să mai câștig banii pe care îi făcusem înainte jucând în filme. Salariile mari cu care eram obișnuit nu mai veneau. Pendulul se schimbase, iar mie îmi era mai greu să-mi găsesc roluri.”
Înainte de a intra în faliment, Pacino făcea filme „dacă credeam că am legătură cu rolul și simțeam că pot aduce ceva”. Exemple care se potriveau acestei mentalități de carieră au fost „Ocean’s 13” și „88 Minutes”, chiar dacă ultimul titlu s-a dovedit a fi „un dezastru”, potrivit actorului. Dar odată ce Pacino a dat faliment, a trebuit să renunțe la orice reguli pentru cariera sa și să înceapă să accepte orice rol care îi oferea bani mulți. De aceea a acceptat să joace în celebrul „Jack and Jill” al lui Adam Sandler și a pus capăt interdicției de a face reclame. A filmat o reclamă la cafea cu regizorul Barry Levinson, de exemplu.
„„Jack and Jill” a fost primul film pe care l-am făcut după ce mi-am pierdut banii. Ca să fiu sincer, l-am făcut pentru că nu aveam nimic altceva”, scrie Pacino. „Adam Sandler m-a vrut și m-au plătit mult pentru asta. Așa că am ieșit și am făcut-o, iar asta m-a ajutat. Îl iubesc pe Adam, a fost minunat să lucrez cu el și a devenit un prieten drag. De asemenea, se întâmplă să fie un actor grozav și un tip dat naibii.”
Jack și Jill, filmul lui Adam Sandler, a luat toate premiilor Zmeura de Aur la ediția din 2012 și a devenit la vremea respectivă cel mai prost film făcut vreodată, potrivit Cinemagia. Alături de Sandler, al cărui nume domină lista câștigătorilor, s-au aflat Al Pacino și Katie Holmes, care au obținut premiile de Cel mai prost actor în rol secundar, respectiv Cea mai proastă actriță în rol secundar.
Pacino a vândut, de asemenea, una dintre cele două case ale sale pentru a face bani și a început să ceară plată pentru a ține seminarii la colegii și universități, lucru pe care îl ceruse rar înainte: „Seminariile mele au fost o altă mare descoperire pentru mine. În trecut, obișnuiam să merg tot timpul la facultăți și să vorbesc cu copiii de acolo, doar ca să ajung acolo și să cânt pentru ei, într-un fel. Le povesteam câte ceva despre viața mea, iar ei îmi puneau întrebări. … Nu am fost plătit pentru asta. Doar am făcut-o. Acum că eram falit, m-am gândit: „De ce să nu continuăm cu asta? Existau mai multe locuri în care puteam merge și ține aceste seminarii. Nu neapărat universități. Știam că există o piață mai largă pentru asta. Așa că am început să călătoresc. Și am constatat că au funcționat. Publicul venea pentru că încă aveam popularitate”.
