Economistul Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, atrage atenția că trecem printr-un context internațional care susține creșterea inflației și arată spre guverne care și-au închis singure opțiunile cu datoria ridicată generată în ultimul deceniu și din care au ca singură ieșire tot creșterea prețurilor. Societatea este și ea aplecată spre opțiuni, cum sunt politicile redistributive și cele de mediu, care presează tot spre o inflație mai mare.
Profit.ro va organiza, pe 12 decembrie, conferința Profit Financial.forum - Piețele financiare și provocările noilor crize - Ediția a V-a, la care vor participa cei mai mari jucători din piața financiar-bancară.
Conferința, programată la Grand Hotel Marriott București, va fi organizată cu sprijinul Agista, Alpha Bank, Banca Transilvania, CEC Bank, ING Bank, NNDKP și UniCredit Bank, urmând să fie transmisă în direct și la PROFIT NEWS TV
”Suntem într-o etapă în care ar trebui înțeles că inflația este o politică și trebuie judecat și rolul băncii centrale din această perspectivă. Pentru că dacă este o politică, înseamnă că cineva o face, nu există politică fără un autor – această idee este a lui Mises. Întrebarea este dacă inflația este rea și nedorită de nimeni, cum găsim rezolvare la această aparentă contradicție. Este politica celor care beneficiază de pe urma inflației.
Cei care beneficiază de pe urma inflației sunt cei care se opun creșterii ratelor dobânzii în ritmul care este necesar pentru a reduce rata de inflație spre niște niveluri dorite, să zicem că știm care sunt acele niveluri”, spune Lucian Croitoru, la prezentarea lucrărilor "Politică monetară. Lucrări selectate" și "Monetary Policy. Selected Works", volume în care sunt cuprinse o parte din lucrările și studiile specialiștilor din BNR scrise în deceniile de după 1989.
Inflația a atins un nivel record de peste 10% în zona euro și a ajuns la maximul ultimilor 41 de ani în Statele Unite ale Americii. Rezerva Federală a SUA a crescut rata cheie de la un nivel apropiat de 0 la 4%, cel mai ridicat de după criza din 2008, în timp ce Banca Centrală Europeană a abandonat și ea zona dobânzilor nominal-negative, deși acestea rămân încă mult sub inflație.
“Inflația este o politică și Mises o spune foarte clar, încă din 1912, este politica guvernelor. În mintea mea este clar, această politică poate fi orientată spre inflație chiar dacă banca centrală este independentă și are în continuare instrumente foarte clare de luptă împotriva inflației, asta nu înseamnă că politicul s-a retras din afacerea inflației. Există politica fiscală care oricând poate fi utilizată, așa cum ne arată clar teoria fiscală a prețurilor, pentru a crește inflația. Cele două politici pot fi de nenumărate ori în conflict”, explică Croitoru.
Deficitul bugetar a fost de 8-10% din PIB în primii ani de după criza financiară și de 15-17% în 2020 și 2021 în timpul pandemiei COVID-19. Doar în 2015 a fost deficitul sub 3% din PIB. Datoria publică a sărit de la circa 60% din PIB înainte de criza financiară din 2008 la 105% din PIB înainte de pandemie și până la un vârf de 132% din PIB anul trecut. În Europa datoria publică a avut o traiectorie similară – spre exemplu în Italia a crescut de la 106% la peste 150% -, singura țară mare care a reușit să țină în frâu relativ cheltuielile publice fiind Germania.
”Banca centrală a primit de la guverne independența să administreze unul sau mai multe instrumente pentru a atinge o țintă de inflație, dar guvernele nu au plecat niciodată din business-ul acesta. S-a dat un anumit lanț, dar celălalt capăt e în mâini sigure. Și pot produce inflație câtă vreme datoriile cresc mai repede decât crește ritmul surplusurilor reale, discountate pe un orizont rezonabil”, spune economistul.
Politica guvernelor nu este singura care a apăsat pe pedala inflației, după cum explică Croitoru. În acest moment societatea în ansamblu este orientată spre o politică favorabilă inflației.
”Cred că societatea s-a transformat într-un fel în care, practic, chiar dacă guvernele nu ar vrea să producă inflație, se exercită un fel de presiune în acest sens. Și cred că societatea are patru trăsături care modelează comportamentele spre inflație, le pot accelera sau le pot tempera. Una este cea referitoare la rolul redistribuirii, a doua este cea referitoare la piața muncii, a treia este cea referitoare la concepția noastră despre cine este mai important – mediul social sau mediul înconjurător și dacă nu cumva ar trebui să le facem egale -, și patru, această independență a băncii centrale, în sensul că politicul a înțeles să transfere către o instituție independentă această problemă, pentru că, ca orice bețiv trebui să stea departe de sticlă ca să fii sigur că nu bea”, spune Croitoru.
Aceste caracteristici se pot combina ca să sprijine o inflație stabilă și scăzută, cum a fost între 1982 și 2008 sau invers, se pot combina în așa fel încât nu poți să crești inflația, cum s-a întâmplat după 2008, când băncile centrale au promovat o politică monetară ultrarelaxată, cu relaxare cantitativă, în încercarea de a ridica inflația la țintă, care apoi s-a combinat cu o creștere mare a cheltuielilor publice, inclusiv cu helicopter money în SUA, explică Croitoru.
Fed și-a majorat bilanțul de circa 10 ori în 14 ani, de la 890 de miliarde de dolari la 8.700 de miliarde de dolari. În zona euro bilanțul a crescut de la 1.500 la aproape 8.800 de miliarde de euro în același interval.
”Până în 2008 au existat niște concepții care au pus redistribuirea la un rol important în societate, dar nu au exacerbat-o. Însă, treptat, guvernele au ajuns cu niște ponderi ale cheltuielilor foarte mari în PIB și venituri fiscale foarte mari, astfel că, practic, a ajuns într-o situație în care a avut o singură ieșire pentru a-și satisface politicile acestea, creșterea permanentă a îndatorării. Și crescând permanent îndatorarea a ajuns și la datorii foarte mari, astfel că este într-un fel de Catch-22 și singura ieșire dintr-o astfel de situație este o politică a inflației, pentru că ea erodează în termeni reali datoriile. Dar de aici încolo e greu să te muți în orice direcție.
Cheltuielile sunt greu de redus, mai ales dacă au o componentă socială importantă, dacă impozitele sunt mari sunt greu de mărit”, adaugă economistul.
Sintagma Catch-22, din romanul omonim din 1961 al lui Joseph Heller, se referă la situația paradoxală din care un individ nu poate să iasă din cauza regulilor contradictorii sau a limitărilor excesive, pe care nu le poate controla.
Croitoru mai explică și că sindicatele și-au extins puterea peste timp de a influența piața muncii trecând de la negocierea salariilor la influențarea reglementării, ceea ce conduce la inflexibilități în economie.
”Sindicatele stabileau nivelul de salarii peste nivelul de echilibru, iar guvernele pur și simplu au învățat – Mises chiar glumește că marele merit al domnului Keynes este că i-a învățat pe guvernanți cum să-i mintă pe muncitori, adică de a le da salarii mari mărind în același timp inflația -, atunci ei puneau salariul peste echilibru și presau spre șomaj, acum nu se mai întâmplă așa, sindicatele nu mai au aceeași forță, dar în schimb au reușit să mute acele revendicări spre reglementări”, spune Croitoru.
Orientarea eforturilor societății către protejarea mediului, deși dezirabilă în teorie, poate afecta ”masiv” alocarea resurselor, mai spune Croitoru. Dezbaterea privind clima are câteva decenii deja de când a devenit politică, iar recent, la nivelul statelor avansate, au fost lansate ținte clare prin care emisiile de dioxid de carbon ar trebui să ajungă la un nivel neutru – în Europa ținta este 2050, dar cu mai multe borne de parcurs.
Pentru Croitoru, rezolvarea situației actuale vine tot din lecțiile trecutului, anume de rețetele care s-au dovedit corecte din trecut. Criza inflaționistă din anii ‘70, venită după o perioadă de deficite bugetari mari și dobânzi scăzute, a fost rezolvată în anii ‘80 după ce Fed a crescut puternic rata cheie, până la 20% și guvernul a redus deficitul.
„Băncile centrale trebuie să crească ratele dobânzii suficient de mult și suficient de mult timp, cum a dovedit Paul Volcker. În al doilea rând această politică nu va avea rezultatele dorite câtă vreme guvernele nu vor demonstra că creșterea cheltuielilor nominale este mai mică decât vor crește surplusurile viitoare”, spune Croitoru.
Economistul atrage atenția că succesul din mandatul lui Volcker nu s-ar fi întâmplat dacă deciziile băncii centrale și cele fiscale nu ar fi fost însoțite de o politică de liberalism și de stimulare a ofertei.
