Parlamentul e pe cale să adopte, pentru a doua oară, legea dării în plată, care prevede că debitorul persoană fizică poate ceda bunul imobiliar ipotecat în favoarea băncii și să stingă creditul aferent. În absența unor “crize” politice sau a altor evenimente semnificative în ultimele luni, darea în plată a fost unul dintre cele mai discutate subiecte. Dezbaterile dintre susținătorii legii, inițiatori și clienți, respectiv oponenții săi, bancheri de toate felurile, dar și numeroase instituții, au trecut de la o discuție semi-civilizată la limita invectivei, dacă nu chiar peste.
Pentru inițiatori, deputatul Daniel Zamfir și avocatul Gheorghe Piperea, legea e una justă, economică, menită să restabilească raporturile de forțe dintre debitori și bănci. Pentru bancheri, legea e cea mai mare ciumă legislativă, moartea creditării ipotecare sau o “gogomănie”, cum o descrie plastic guvernatorul Mugur Isărescu. Părțile au interesele lor, așa că tușele sunt îngroșate de fiecare. Ce zice, însă, mediul academic? Profit.ro a mai relatat de la o dezbatere desfășurată la Sinaia cu profesori de economie de prin țară.
De această dată, profesorul de economie, Bogdan Glăvan, autor la logec.ro, a organizat o masă rotundă cu profesorii universitari și cercetători, pe tema dării în plată.
Dezbaterea s-a dus în mai multe direcții, așa că am încercat să o structurăm mai jos într-o formă coerentă.
Cum s-a ajuns aici?
Încrederea românilor în bănci s-a dus în cap, o arată studiile recente. Un român din 12 are încredere în bănci, față de unul din cinci în 2009.
“Românii nu erau pregătiți pentru boom-urile imobiliare”, spune George Dumitrescu, cercetător la Institutul de Economie Mondială.
În perioada 2006-2008 s-a umflat bula imobiliară, cu ajutorul masiv al creditului bancar. În toamna lui 2008, această bulă a început să se dezumfle, peste o perioadă de recesiune cruntă. Debitorii s-au trezit supra-îndatorați, după deprecierea leului și creșterea dobânzilor unilateral de către bănci. Băncile, cu sprijinul BNR, dar și a diferitelor guverne, s-au opus vehement oricăror concesii legislative care să mai lase din strânsoarea financiară asupra debitorilor – a se vedea rezolvarea OUG 50/2010 privind creditele pentru consumatori și pozițiile pe legea falimentului personal până anul trecut. Apoi s-a stârnit valul de procese pe clauze abuzive.
Dumitrescu a citat un studiu din 2010 care arată că românii au cel mai redus grad de educație financiară din Uniunea Europeană. Cetățenii de peste 16 ani se informau într-o proporție foarte mică despre economie și, preponderent, de la televizor.
“Românii nu au știut, nu știau de treaba asta cu riscul valutar, cu devalorizarea garanției, riscul de pierdere a locului de muncă. Nici angajații băncilor nu cred că știau. Nu mai vorbesc de ciclurile economice. La un credit ipotecar pe 30 de ani nu ai cum să ratezi un ciclu. Poate știau doar unii inițiați”, adaugă Dumitrescu.
Băncile din zona euro cereau o dobândă medie de 3% pentru creditele ipotecare în 2009, în timp ce în România dobânda medie era de 6,85%, precizează Dumitrescu. Și asta în condițiile în care dobânzile din zona euro erau foarte aproape de dobânda anuală efectivă (DAE), pe când în România acest indicator se plasa și mai sus.
Băncile au dat credite, și încă dau, cu ratele egale, așa-numitele anuități. În cazul acestui sistem de rambursare, debitorul plătește mai mult dobândă la începutul creditului și mai puțin din capital. Cu cât dobânda și perioada de rambursare sunt mai mari, cu atât rata de capital plătită e mai mică. Asta expune debitorul în cazuri de default, pentru că datoria va scădea foarte încet.
“O rată a dobânzii prea ridicată dezechilibrează rata de rambursare”, consideră profesorul Bogdan Negrea, Prorector responsabil cu Cercetarea științifică, dezvoltare și inovare în cadrul Academiei de Științe Economice. El arată că rata optimă de capital rambursat la prima rată trebuie să fie de 50%. La o dobândă de 7% pentru un credit pe 30 de ani, ponderea capitalului rambursat în prima rată e de doar 12%.
Atitudinea potrivnică a băncilor e dovedită de absența oricărei posibilități de negociere, spune profesorul Valeriu Potecea, Decan al Facultății de Relații Comerciale și Financiar-Bancare Interne și Internaționale din Româno-Americană.
“A negocia cu banca se înscrie într-un anumit tip de negociere, cel de confruntare pură. La orice solicitare primești o negație”, spune Potecea. “Unele răspunsuri sunt scrise cu umor”, adaugă el. Spre exemplu, “este adevărat că banca poate renunța la aplicarea unor comisioane, doar că banca nu a luat această decizie”. El mai povestește cum a întrebat pentru ce i se percepe un comision de 30% din valoarea ratei, iar banca a răspuns că banii merg pentru plata personalului care face raportări. “Probabil că pentru fiecare credit e câte un angajat”, glumește profesorul.
Chiar dacă darea în plată nu este caracteristică sistemelor legislative europene, debitorii beneficiază de diferite forme de protecție, de la țară la țară, în UE. Directivele europene sunt din ce în ce mai pro-consumatori, iar aproape toate țările au în vigoare legi ale insolvenței persoanelor fizice. România e o excepție.
“Una dintre valorile europene este această parte socială. Tuturor ne pasă, poate se trage din religie, să avem compasiune față de cei de lângă noi. Nu trebuie să lase pe nimeni impasibil că cineva se sinucide, dacă este cazul, pentru că nu poate rambursa creditul”, spune Negrea.
“Părerea mea e că se pune o etichetă de moralitate asupra întregului business. Și în această etichetă, băncile au jecmănit clienții. Se consideră îndreptățiți să fie supărați pe bănci”, adaugă Negrea.
“Mugur Isărescu a spus să se renegocieze toate contractele și nimeni nu l-a ascultat. A venit Piperea și au început să-l asculte”, mai spune el.
Sistemul bancar e privilegiat în raport cu alte sectoare, spune Vlad Topan, profesor la ASE. Operează prin rezerve fracționare, deci are capacitatea de a multiplica banii, bail-out-ul vine totdeauna de la stat, acum există și bail-in, prin care depozitele pot fi confiscate pentru salvarea instituțiilor cu probleme, și este foarte aproape de reglementator, explică el.
“Modul cum e așezat sistemul bancar creează crizele financiare”, consideră Topan, și adaugă că “modelul e socialist și intervenționist”.
“Nimeni nu poate nega că populația e, într-un anumit sens, victimă a sistemului bancar. Cei care nu mai pot plăti plătesc și nota de plată a unui sistem bancar prost așezat”, mai spune Topan.
Inițiatorul legii păcătuiește prin faptul că nu merge la sursa problemei, a modului în care e făcut sistemul acum, spune Topan.
E bună legea?
În Europa, doar Spania mai are o lege a dării în plată, iar Letonia a introdus o legislație similară cu cea discutată acum de Parlamentul României, dar a modificat-o rapid, explică Mihai Nițoi, cercetător la Institutul de Economie Mondială.
În Statele Unite ale Americii, mai multe state au darea în plată obligatorie, iar acolo unde contractele sunt full-recourse, procedurile legale costisitoare și existența falimentului personal fac ca băncile să urmărească foarte rar veniturile debitorilor, arată un studiu al Federal Reserve de acum câțiva ani.
Dar ideea dării în plată nu e deloc nouă, explică Nițoi. Ea există încă din vremea Imperiului Roman, când împăratul Iulius Cezar, într-o profundă criză economică și politică, a introdus o astfel de prevedere.
Una dintre instituțiile care par neînțelese este ipoteca, crede Bogdan Glăvan. Contractul de ipotecă este deosebit de un alt contract de credit. Când debitorul nu plătește, creditorul intră în posesia bunului ipotecat, explică Glăvan, adăugând că la origini creditul ipotecar era acoperit doar de ipotecă și de nimic altceva.
“Piperea a zis că dacă voi (băncile) aveți un privilegiu, să aibă și debitorii. Afectiv, îl înțeleg. Cunosc cazuri de oameni cu reale probleme financiare. Dar statul se transformă în generator de conflict, ca în cazul legii cu ciobanii și câinii la stână”, spune Topan. În cele din urmă, această lege va duce la întărirea lobby-ului bancar și va apropia și mai mult sistemul de stat, adaugă el.
“Cea mai mare injustiție este să faci justiție parțială”, pledează, însă, Bogdan Glăvan.
“Am avut o politică monetară care a predispus la aceste distorsiuni. Cartoful pe care încerc să-l răcim e copilul politicii monetare și a sistemului bancar. A discuta despre o lege care vine și taie ca felcerul cartoful acesta e ceva superficial. De aici și antagonismul profund”, adaugă Glăvan.
“Singura mea problemă e că legea nu dă voie și fără dare în plată. Că legiuitorul a decis că acesta să fie produsul unic”, spune Cristian Păun, profesor la ASE, care consideră, totuși, că legea ar trebui respinsă.
În opinia participanților, faptul că legea se aplică și creditelor în derulare, deci ar avea caracter retroactiv, este o altă problemă mare. Ei propun, în schimb, o lege a insolvenței persoanelor fizice.
“Miza legii nu este viitorul, este trecutul, salvarea unor oameni care au luat niște credite și acum trebuie salvați”, apreciază Păun și adaugă că românii sunt prea săraci să își permită o lege care crește avansul și scurtează perioada de creditare, din moment ce nu au active cu care să garanteze creditul.
“În spirit, simpatizez cu inițiativa domnului Piperea, dar dacă o face obligatorie o compromite”, susține și Topan.
Legea dării în plată este foarte extinsă și foarte dură, are caracter retroactiv, nu are criterii sociale, nu face distincție între debitorii faliți și cei care dau în plată voluntar, spune Mihai Nițoi, care condamnă lipsa unui studiu de impact.
Pe de altă parte, băncile și-ar elibera provizioanele acolo unde creditele neperformante cu garanții ipotecare ar fi date în plată.
“Și Piperea are un argument. Se face curățenie în sistemul bancar. În momentul în care grăbești ajustarea prețurilor din sistemul bancar”, mai spune Glăvan.
Păun, Topan și Glăvan cred că dacă tot iese, legea nu trebuie să conțină criterii sociale sau praguri de credite.
Care sunt posibilele efecte?
BNR a vorbit despre pierderile de 2-4 miliarde de lei suferite de către bănci, în cazul adoptării legii dării în plată. Comisia Europeană a făcut referire la potențialele riscuri sistemice pe care această lege le introduce, care ar amenința stabilitatea financiară.
Economiștii prezenți la dezbatere nu cred că există nici un astfel de pericol. De altfel, doar sporadic vom vedea unele cazuri de dare în plată, acolo unde calculul economic arată că rentează să renunți la ratele plătite atâția ani, explică ei.
“Nu vor fi foarte mulți care vor să renunțe la suma uriașă achitată în zece ani. Sunt convins că foarte puțini vor lua această opțiune”, spune Potecea.
“Majoritatea amenințărilor venite și de la BNR mi se par supraevaluate (...) În momentul în care ai mulți economiști care îți spun că riscurile sunt supraevaluate, nu va fi crah”, spune Glăvan.
Letonii au renunțat la darea în plată pentru că băncile au crescut avansul la 40% și chiriile au crescut, explică Dumitrescu, care citează ca sursă declarația unui membru al băncii centrale din țara baltică pentru Wall Street Journal.
“Probabil, ca efecte, vom vedea o creștere a chiriilor și o limitare a creditării. E posibil să vedem că reducerea creditării e o strategie pentru a obține limitarea legii sau amendarea ei. Amenințarea cu Apocalipsa e o strategie, Apocalipsa nu va exista. Criza a fost Apocalipsa, mai rău ca ea nu va urma ceva”, susține Glăvan.
“Legea nu ar trebui adoptată așa, deși nu are impact foarte mare. E o lovitură de PR. De asta e periculoasă, pentru că acreditează ideea că prin astfel de mici cruciade poți să câștigi politic”, adaugă Topan.
Inițiatorii legii au spus că debitorii vor avea posibilitatea să negocieze cu băncile rambursarea creditului în condiții mai avantajoase, că vor avea o pârghie. Potecea consideră că nu este cazul, pentru că băncile nu au interesul să negocieze, iar instrumentul de presiune este darea în plată, care este un instrument extrem.
“Ratăm încă un moment în care putem să resetăm sistemul”, conchide Glăvan.
