În pofida calculelor populiste efectuate de diverși politicieni, exploatarea gazului din Marea Neagră se află într-un real pericol, pentru prima dată, în cadrul discuțiilor avute miercuri în Parlament, cele două părți exprimându-și categoric pozițiile, care la prima vedere par ireconciliabile.
În timp ce parlamentarii români susțin, indiferent de partidul din care fac parte, maximizarea veniturilor statului, reprezentanții operatorilor din Marea Neagră solicită, în vederea adoptării unei decizii de investiție favorabile, păstrarea cadrului legislativ de dinaintea adoptării de către Parlament a controversatei legi offshore, aflată încă în discuție în urma trimiterii sale către cele două camere în vederea reexaminării de către președintele Klaus Iohannis.
Cu alte cuvinte, parlamentarii susțin fie forma adoptată de Comisia de Industrii condusă de reprezentantul lor Iulian Iancu (cazul PSD), fie o împărțire “echitabilă” a profitului 50% - statul român, 50% operatorii (ALDE), fie pur și simplu, maximizarea veniturilor statului (USR).
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Operatorii, în schimb, invocă prevederile contractelor de concesiune semnate și stabilitatea și predictibilitatea fiscală, în vederea păstrării vechiului regim, care scutea companiile offshore de la plata impozitului special pe veniturile suplimentare din liberalizarea prețului gazelor aplicat segmentului onshore.
De altfel, controversata lege offshore trebuia să fie una care să se refere doar la aspecte administrative, la condițiile impuse în vederea obținerii de diferite autorizații, licențe și avize în vederea realizării infrastructurii necesare exploatării gazului din Marea Neagră. În Comisia condusă de Iulian Iancu, aceasta s-a transformat însă într-o adevărată lege de modificare a Codului Fiscal.
În varianta adoptată de Comisiile reunite de Industrii și de Buget, la actualul preț de pe piața spot, de 100 de lei/MWh și la un cost de producție de 45 lei/MWh (echivalentului costului de producție din Norvegia, țară al cărei regim de impozitare este des invocat de parlamentarii român), statul român ar încasa venituri din impozite pe producție de 25 de lei/MWh: 11 lei impozitul pe veniturile suplimentare (în condițiile în care companiile vor aplica deducerea maxim permisă, de o treime din valoare impozitului) și 14 lei redevența (plătită la prețul de pe bursa vieneză). În condițiile în care costul de producție ar fi de 45 de lei, companiilor producătoare le-ar rămâne, dacă ignorăm celelalte costuri - cu transportul, cu comercializarea, cu plata salariilor etc - un profit brut de 30 de lei/MWh. Numai că operatorii vor trebui să achite un impozit pe profit de 16% nu numai din profitul brut, ci și din costul de producție, potrivit noilor amendamente PSD. Ceea ce ar însemna un impozit pe profit de 12 lei/MWh și ar majora veniturile statului la 37 de lei și diminua profitul companiei la 18 lei. Cu alte cuvinte 67% din profit ar lua calea bugetului de stat, 33% ar rămâne companiilor.
Dacă s-ar renunța la introducerea impozitului suplimentar (fapt imposibil din punct de vedere electoral, dată fiind campania populistă declanșată de toate partidele pe această temă), la același preț de 100 de lei/MWh și la același cost de producție de 45 lei/MWh, statul român ar încasa o redevență de 14 lei și un impozit pe profit de aproximativ 9 lei. În total 23 lei. Companiilor le-ar rămâne (în condițiile în care ignorăm restul costurilor - cu transportul, cu comercializarea, cu plata salariilor etc), 32 lei. Cu alte cuvinte, 42 din profit ar ajunge la buget și 58% la companii.
Dacă am lua în calcul și celelalte cheltuieli companiilor, probabil că procentul ar fi cel pe care l-a anunțat PNL, prin vocile lui Călin Popescu Tăriceanu și Varujan Vosganian, 50% statul român, 50% companiile.
Însă divergența de opinii dintre industrie și partide este și una de teorie economică. Parlamentarii se comportă ca niște rentieri, care consideră că simpla existență a gazului în subteran îl transformă automat într-un produs exploatabil comercial. Pentru ei nu contează prețul de vânzare anticipat sau concurența din ce în ce mai acerbă (în viitorul apropiat, Europa de Sud-Est va fi inundată de gaz rusesc, prin TurkStream, gaz din Orient, prin TANAP, sau din Cipru sau Israel, care au anunțat în ultimii ani descoperii mult mai consistente decât cele din Marea Neagră). În calitate de rentieri, parlamentarii români își cer “partea” care li se cuvine, fără a-și asuma niciun risc, spre deosebire de statul norvegian care participă nu numai la împărțirea profiturilor, cât și la cea a riscurilor, inclusiv al celui de explorare (considerabil, atât timp cât numai o sondă din patru cinci săpate conduce la descoperirea de zăcăminte de gaze, care însă ar putea exista fizic, dar ar putea fi neexploatabile din punct de vedere comercial).
La rândul lor, companiile invocă costurile finanțării proiectelor, costul capitalului investit, acționarii lor cerându-le randamente mai ridicate (date fiind și riscurile mai mari) chiar și la prețuri estimate ale gazelor cât mai mici. Din punctul lor de vedere, pretențiile politicienilor autohtoni sunt nerealiste, pentru că România nu și-a asumat niciun risc, ba, dimpotrivă, a contribuit în ultima jumătate de an, prin diversele forme ale legii offshore adoptate, la majorarea riscului politic și de reglementare. În plus, operatorii afirmă că ei și-au convins acționarii să investească în Marea Neagră prezentându-le calcule cost/beneficiu făcute pe cadrul legislativ în vigoare, pe care parlamentarii vor să-l modifice considerabil. Potrivit companiei de consultanță Wood Mackenzie, noile prevederi legislative ar majora cu cel puțin 50% presiunea fiscală exercitată asupra companiilor din offshore.
De asemenea, operatorii se mai tem și de concurență. Dacă costul de producție (plus impozitarea) din România va fi mai ridicat de costul de producție (plus cel de transport) al gazului din Rusia, din Orient sau din sudul Europei, ei ar putea fi scoși ușor de piață sau s-ar vedea nevoiți să vândă gaz la un preț neprofitabil. Preț neprofitabil în cazul lor, pentru că în cazul statului român profitabilitatea nu contează: atât redevența, cât și noul impozit suplimentar se aplică veniturilor, și nu profitului, ceea ce face ca statul să încaseze bani la orice nivel al prețurilor, ca un adevărat rentier.
Dacă cele două tabere nu-și vor modifica pozițiile, probabil că gazul din Marea Neagră nu va ajunge nici în centralele românilor (de apartament sau cele de producere a energiei), nici în gazoductele ungurilor sau în terminalele austriecilor, ci în sălile curților de arbitraj.
Contractele de concesiune sunt semnate pe zeci de ani, 30 în cazul Neptun Deep, operat de EXXON și în care este partener și OMV Petrom). Parlamentarii români se folosesc de faptul că, în urma unei prelungiri cu 5 ani din 2013, faza de explorare ar trebui să se încheie în acest an. Cu alte cuvinte, cred aleșii, Exxon și OMV Petrom vor trebui să adopte o decizie de investiție până la finalul anului, indiferent de forma legii offshore. Dacă ea este pozitivă, totul este rezolvat, dacă e negativă, ANRM (Agenția Națională pentru Resurse Minerale) preia zăcămintele și le poate scoate la licitație.
Numai că cele două companii ar putea solicita o prelungire a etapei de explorare, invocând tocmai instabilitatea legislativă și adoptarea legii pe ultima sută de metri ca principale cauze pentru care nu pot efectua calculele necesare pentru determinarea caracterului comercial al gazului din zăcământ, exploatabil sau neexploatabil. Dacă ANRM refuză prelungirea, cele două companii s-ar putea adresa unei curți de arbitraj, invocând reaua voință a statului român, care a modificat termenii contractuali și nu oricum, ci pe ultima sută de metri. Ele ar putea solicita recuperarea investițiilor deja efectuate, a costului capitalului investit în ultimii 10 ani și eventuale despăgubiri.
În plus, OMV Petrom ar putea să solicite chiar și sumele achitate în ultimii ani drept impozit suplimentar pe veniturile din liberalizarea prețului gazelor onshore, în practică acesta reprezentând tot un impozit pe producție și asimilat redevenței, care efectiv a dublat presiunea fiscală asupra companiei, în pofida faptului că în contract se prevedea că nivelul redevenței nu se schimbă pe durata acestuia.
România ar mai pierde și veniturile bugetare pe care le-ar avea potrivit actualului regim fiscal în cazul declanșării producției în Marea Neagră, estimate de Wood Mackenzie la 7,5 miliarde de dolari.
