Curtea de Apel Oradea a respins apelul depus de 68 de debitori într-un dosar în care au solicitat rambursarea creditelor în franci elvețieni contractate la Banca Românească la cursul de la data acordării leului, la aproximativ jumătate față de valoarea de azi. Clienții băncii au pierdut pe fond, iar instanța de apel a cerut o opinie de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene privind interpretarea legislației europene în privința contractelor în valută.
Debitorii, apărați de avocatul Gheorghe Piperea, au dreptul la recurs. Decizia pe scurt publicată de instanță nu precizează motivele respingerii apelului, care vor fi redactate ulterior.
Între aprilie 2007 și octombrie 2008, Ruxandra Paula Andriciuc și alte 68 de persoane au încheiat cu Banca Românească contracte de credit în franci elvețieni pentru achiziționarea unor bunuri imobiliare, a refinanțării altor credite sau pentru nevoi personale. Împrumutații erau obligați să ramburseze ratele lunare în franci elvețieni. Cursul de schimb dintre franc și leul românesc aproape s-a dublat între 2007 și 2014, dată la care debitorii s-au adresat instanței.
Clienții consideră că banca era în măsură să prevadă fluctuațiile cursului de schimb al francului și au cerut instanței să declare abuzive clauzele care prevăd rambursarea creditului în franci elvețieni, care impun în sarcina lor riscul de schimb valutar.
Dosarul a ajuns în atenția publică după ce Curtea de la Oradea a trimis o sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în care a pus mai multe întrebări preliminare de interpretare a Directivei 13/93, din care se trage Legea 193/2000 privind clauzele abuzive.
Decizia CJUE va debloca procesul de la Curtea de Apel Oradea, instanța de trimitere, unde sunt 69 de reclamanți, dar și alte peste 200 de litigii înghețate explicit până la această soluție, deși numărul lor este probabil mai mare în realitate.
CJUE a stabilit că instanțele naționale au voie să intrevină, în principiu, în contractele în valută, chiar dacă judecă asupra obiectului principal al contractului, respectiv moneda împrumutului.
Pe de altă parte, CJUE a statuat că rămâne la latitudinea judecătorilor naționali să stabilească dacă contractele în valută sunt subscrise principiului nominalismului monetar, care spune că împrumuturile se rambursează în moneda în care au fost contractate.
Directiva prevede că prevederile privind clauzele abuzive nu se aplică acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege, iar principiul nominalismului este stipulat în Codul civil.
Dincolo de această problemă, CJUE a arătat că judecătorii trebuie să se uite mai apoi și dacă clauza de rambursare în valuta creditului inserată de către bancă este clară și inteligibilă. CJUE arată că banca trebuie să prevadă în contract funcționarea mecansimului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua consecințele economice care rezultă din contract.
Publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii sunt printre lucrurile care trebuie analizate de judecător. În acest caz, băncile au prezentat, de regulă, francul ca fiind o monedă stabilă și avertismentele cu privire la riscurile de apreciere rapidă a monedei elvețiene au lipsit în faza precontractuală.
Curtea de la Luxemburg mai spune că judecătorul va trebui să analizeze dacă băncile au acționat cu bună-credință sau nu și dacă au creat un dezechilibru semnificativ de drepturi și obligații față de consumator la momentul semnării contractului și dacă acest contract s-ar fi putut semna în condițiile în care clauzele ar fi fost negociate individual și nu preformulate.
Totodată, instanțele naționale trebuie să analizeze dacă băncile au avut expertiza și cunoștințele pentru a evalua posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în valută care să nască dezechilibrul de mai sus.
La momentul redactării deciziei CJUE, Profit.ro scria că acest punct s-ar putea dovedi cel mai spinos în interpretarea instanțelor naționale, în condițiile în care băncile se pot apăra invocând capacitatea redusă de previziune și să susțină că au acționat astfel cu bună-credință, chiar dacă dezechilibrul contractual ar putea părea vădit când ne uităm la evoluția ratelor creditelor.
Dezechilibrul nu poate fi acceptat de către instanțe în lipsa relei-credințe, fiind una dintre elementele necesare pentru a stabili “culpa” contractuală a profesionistului.
