Curtea de Justiție de la Luxemburg a luat o hotărâre ce (re)aprinde speranțele debitorilor în franci elvețieni, care s-au trezit cu rate duble la credite după declanșarea crizei, ca urmare a aprecierii francului. Curtea dă dreptul instanțelor naționale să se pronunțe pe clauzele de rambursare a creditului în valuta contractuală, însă cea mai importantă sarcină revine judecătorilor din țară, care vor trebui să evalueze dacă principii precum nominalismul monetar sunt incidente și dacă băncile au avut capacitatea să evalueze că moneda elvețiană își va dubla valoarea în raport cu leul.
Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza Andriciuc vs. Banca Românească lasă loc instanțelor naționale să intervină în contractele în valută, îndeosebi în cele în franci elvețieni.
CJUE consideră că instanțele pot intra în contractele de credit, respectând normele de drept european, chiar dacă judecă asupra obiectului principal al contractelor de credit, respectiv moneda împrumutului.
Curtea, în decizia publicată miercuri, trasează condițiile în care instanțele naționale europene vor judeca litigiile lansate de consumatorii supraîndatorați de aprecierea puternică a francului.
Vă prezentăm principalele concluzii din hotărâre în ordinea în care judecătorii ar trebui să evalueze dacă rambursarea creditului în valuta în care a fost acordat reprezintă sau nu o clauză abuzivă.
Nominalismul monetar
CJUE nu tranșează problema nominalismului monetar și dacă aceste contracte sunt subscrise acestei norme de drept care spune că împrumuturile în valută se rambursează în moneda în care au fost contractate.
Banca Românească și Guvernul român consideră că prevederea din contracte care spune că împrumutul în franci elvețieni se rambursează în franci elvețieni nu face altceva decât să reflecte principiul nominalismului monetar din Codul civil, ceea ce n-ar trebui să intre sub incidența Directivei 13/1993, transpusă în legislația națională prin Legea 193/2000 privind clauzele abuzive.
Directiva arată (art. 1, alin. 2) că dispozițiile privind clauzele abuzive nu se aplică în cazul acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.
Sarcina de a stabili dacă principiul nominalismului este aplicabil direct în contractele de împrumut revine instanțelor naționale.
“În speță, după cum a subliniat avocatul general la punctul 59 din concluzii, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, ținând seama de natura, de economia generală și de prevederile contractelor de împrumut în discuție, precum și de contextul juridic și factual în care se înscriu acestea din urmă, dacă clauza în discuție în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă în care a fost acordat, reflectă actele sau normele obligatorii ale dreptului național în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.”
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, la începutul anului, o sesizare privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în ceea ce privește “înghețarea” ratelor la creditele în franci elvețieni. Sesizarea era făcută pentru a unifica practica la nivelul instanțelor și conținea și o întrebare referitoare la principiul nominalismului.
CJUE mai spune că atunci când analizează dacă norma de drept e obligatorie în contracte, judecătorii trebuie să ia în considerare și obiectivul Directivei 13, acela de protecție a consumatorilor.
De-a lungul timpului, unele instanțe din țară au respins acțiunile clienților băncilor care au cerut rambursarea creditelor la cursul de la data contractării lor, judecătorii considerând că s-ar încălca principiul nominalismului.
Dacă unele instanțe vor considera, în continuare, că Legea 193/2000 nu se poate aplica în ceea ce privește clauza de rambursare a creditului în valută, atunci acțiunile clienților vor fi respinse. Dacă se trece însă de această considerație, atunci judecata merge mai departe.
Moneda este obiectul principal al contractului, dar...
Judecătorii vor trebui să stabilească dacă acțiunea afectează sau nu obiectul principal al contractului și caracterul adecvat al prețului și remunerației, lucruri contrare Directivei (art. 4, alin. 2) și legii de transpunere, “în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Condiționalitatea de la sfârșitul articolului a dus la multe decizii ale CJUE care au tras din ce în ce mai mult legislația spre o mai mare protecție a consumatorului.
În cazul contractelor de credit, CJUE a stabilit că instanțele pot interveni și pe clauzele de dobândă, chiar dacă reprezintă prețul contractului.
În speța de față, CJUE consideră că rambursarea creditului în valuta în care a fost contractat intră sub noțiunea de “obiect principal al contractului”.
Decizia pe acest punct diferă față de cea din Cauza Kasler, în care și speța supusă judecății era diferită. În acel caz, debitorii maghiari aveau contracte încheiate în monedă străină, care trebuiau să fie rambursate în moneda națională în funcție de cursul de schimb la vânzare practicat de instituția bancară. Acest tip de contract nu a fost folosit în România, băncile acordând și cerând franci, de aceea decizia nici nu a fost utilă debitorilor de aici.
CJUE merge mai departe în cauza Andriciuc și tratează problema exprimării clare și inteligibile. Banca trebuie să prevadă în contract funcționarea mecansimului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua consecințele economice care rezultă din contract.
“Această chestiune trebuie examinată de instanța de trimitere având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut”, se arată în decizie.
Publicitate: francul, o monedă stabilă
Aici băncile ar putea avea o problemă să justifice modul în care au vândut creditele, în condițiile în care campaniile publicitare se axau pe costul mai scăzut al creditelor în franci elvețieni și faptul că debitorii puteau împrumuta astfel sume mai mari. În unele cazuri, băncile au prezentat francul elvețian ca fiind o monedă stabilă și au argumentat evoluția cu grafice care excludeau variațiile anterioare destul de mari în raport cu celelalte valute.
CJUE aduce ca argument și o recomandare a Comitetul european pentru risc sistemic dată în 2011, care spune că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente, astfel încât aceștia să ia cu prudență decizia îndatorării în valută, să furnizeze simulări cu impactul deprecierii severe a monedei în care consumatorii își încasează veniturile.
Recomandarea de mai sus este ulterioară declanșării crizei financiare și a venit după ce monedele țărilor din Europa de Est se depreciaseră deja. CJUE spune, însă, că băncile trebuie să informeze clar consumatorii cu privire la riscurile împrumuturilor în monedă străină și să prezinte impactul unor posibile variații ale cursurilor de schimb.
„În consecință, revine instanței naționale obligația de a verifica faptul că profesionistul a comunicat consumatorilor respectivi orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare”, scrie Curtea.
Și la acest capitol băncile ar putea cu greu să aducă dovezi că au prezentat clienților simulări de risc pe deprecierea monedei. Știm, din documentele interne ale Raiffeisen, scurse în spațiul public, că cel puțin o bancă a avut astfel de calcule interne cu impactul pe costurile de finanțare. Pe de altă parte, legislația în domeniul bancar nu obliga băncile să facă astfel de simulări în perioada de dinainte de 2008, o astfel de cerință fiind adoptată ulterior.
“(…) instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. În această privință, această cerință presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință”, concluzionează Curtea.
Ce spune Curtea aici, în esență, e că debitorii trebuie să fie informați nu numai că valutele fluctuează, ceea ce probabil știe toată lumea, ci și că trebuie evaluat impactul unor fluctuații potențial semnificative, cum s-a întâmplat cu francul, care și-a dublat valoarea nominală în raport cu leul.
În condițiile în care publicitatea băncilor vopsea francul într-o monedă roz pentru îndatorare și partea de informare a lipsit, debitorii ar putea obține un avantaj în instanță din interpretarea CJUE.
Au știut băncile de riscul valutar exagerat? Rămâne de stabilit
Mai există, însă, un aspect. Băncile s-au apărat constant, susținând că la momentul la care au acordat astfel de credite nu puteau prevedea criza financiară și aprecierea subsecventă a francului, că rata mare de default pe aceste împrumuturi le-a adus pierderi, pe care nu și le-ar fi asumat în condițiile în care puteau prevedea evoluțiile viitoare.
Cei mai mulți – guverne, instituții private, bănci – n-au văzut criza decât când era prea târziu. Pe de altă parte, nici toate băncile nu au acordat credite în franci elvețieni, unii directori de bancă susținând că sunt prea periculoase. Alte bănci, din dorința de a crește cota de piață, într-o perioadă cu mare competiție, au avut astfel de oferte.
Curtea spune că judecătorul va trebui să analizeze dacă băncile au acționat cu bună-credință sau nu și dacă au creat un dezechilibru semnificativ de drepturi și obligații față de consumator la momentul semnării contractului și dacă acest contract s-ar fi putut semna în condițiile în care clauzele ar fi fost negociate individual și nu preformulate.
“(...) articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziției menționate”, se arată în decizie.
În traducere, CJUE pare a spune că situația contractului nu trebuie analizată doar pe baza informațiilor de la momentul semnării, dar și ținând cont de evoluția ulterioară a condițiilor agreate. Pe de altă parte, Curtea nu poate spune dacă asimetria informațională dintre bancă și client ar trebui prezumată în ceea ce privește riscul valutar, care este pus în sarcina clientului la încheierea contractului.
Judecătorul ar trebui să constate dacă expertiza băncii pe variația cursului are o influență majoră asupra echilibrului contractual.
Acest punct s-ar putea dovedi cel mai spinos în interpretarea instanțelor naționale. Băncile se pot apăra invocând capacitata redusă de previziune și să-și susțină astfel buna-credință, chiar dacă dezechilibrul contractual ar putea părea vădit când ne uităm la evoluția ratelor creditelor.
În acest caz, dacă magistrații vor considera că nu există rea-credință, dezechilibrul nici nu mai contează din punct de vedere juridic, pentru că cele două condiții sunt cumulative pentru a stabili dacă o clauză este abuzivă sau nu.
Pe de altă parte judecătorii ar putea considera că băncile, în calitate de profesioniști în managementul riscurilor, ar fi trebuit să evalueze toate evoluțiile de depreciere, și să tragă de graficele istorice mai mulți ani în spate, să depună, astfel, toate diligențele înainte de a veni cu oferta de creditare.
În momentul de față, sunt relativ puține instanțe care acceptă acțiunile de înghețare a cursului leu-franc. Cele mai multe decizii definitive favorabile consumatorilor au venit de la Tribunalul Gorj și Tribunalul București, sub 100 până în acest moment.
Decizia CJUE va debloca procesul de la Curtea de Apel Oradea, instanța de trimitere, unde sunt 69 de reclamanți, dar și alte peste 200 de litigii înghețate explicit până la această soluție, deși numărul lor este probabil mai mare în realitate.
