După surpriza de proporții pe care am avut-o cu puțin timp în urmă, când am descoperit tocmai în Covasna, la Balvanyos Resort, că există fine dining și în afara Bucureștiului, mi-am propus să descopăr și să scriu despre alte locuri din țară în care poți avea niște cine memorabile și experiențe gastronomice comparabile cu cele de la marile restaurante.
M-am bucurat, așadar, și nu am mai stat deloc pe gânduri când am primit o invitație la cină de la Ariadna Lowendal-Danila, la conacul său de la Domeniul Manasia. Auzisem multe lucruri în ultimii ani despre Conacul Hagianoff de pe Domeniul Manasia, din Câmpia Bărăganului, lângă Urziceni. Am văzut și poze foarte frumoase, și mi-am zis că voi ajunge și eu negreșit acolo, într-o zi. Însă nu am asociat până acum luxul aristocratic provincial din România cu mâncarea fină. Ci, în cel mai bun caz, cu mâncare destul de bună, însă preponderent tradițională și nesofisticată.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
De la București am ajuns într-un ceas. Am găsit conacul în mijlocul satului, față în față cu biserica, despre care mai apoi am aflat că au fost construite astfel cu intenție, ca să facă împreună un ansamblu, cu parc cu tot. Deși văzusem pozele, surpriza a fost consistentă, totuși, să nu găsesc nimic rustic și provincial la Manasia, ci dimpotrivă. Au restaurant în întregime Conacul Hagianoff. Le-a luat vreo cinci ani și o mulțime de bani, desigur. Fiind de artiști marile acum unite familiile Lowendal și Dănilă, au știut foarte bine ce să facă. Au păstrat tot ce se putea restaura în formă originară, iar ce lipsea a fost înlocuit cu lucruri cu aceeași valoare arhitecturală și artistică.
Conacul Hagianoff
Rezultatul e impresionant. De la început Conacul Hagianoff nu a fost proiectat de arhitectul elvețian ca un mare căsoi de țară, ci ca o impunătoare vilă aristocratică ce ar putea sta la fel de bine pe vreuna dintre străzile celebre ale oricărei mari capitale din Europa. Și la fel de bine în urmă cu o sută de ani, când a fost construită, și acum, în egală măsură.
Conacul are patru niveluri: o cramă imensă și impresionantă la subsol, desigur, saloane mari și mici la parter și la etaj, și o mansardă modernă, minimalistă, după moda și obiceurile anilor de acum, în contrast cu tot restul ansamblului.
Și toate acestea pline cu adevărate opere de artă. Și chiar dincolo de ele, în parc. Unele oarecum așteptate, cum ar fi sculpturile, tapiseriile și tablourile, altele o adevărată surpriză, ca păpușile de după geamurile vechi din pod, ori caleașca nomadă din grădină. Și tot neașteptat de bun e și un pian Yamaha de concert, căruia nu i-am dat nicio atenție până la primele note, care m-au readus brusc înapoi în foaierul elegantului Conac Hagianoff. Mai ales că am văzut-o pe Ioana Maria Lupașcu, o talentată pianistă, pe care o știu de mulți ani.
Parcul imens e și el impresionant. Peisaj de film cu temă clasică, în toată regula. Gazon englezesc impecabil, fântână arteziană, copaci mari de sute de ani, copaci mijlocii, copaci mici și alte verdețuri, alei și aranjamente proiectate de peisagiști cu portofoliu, iaz cu apă și cu rațe, porumbei, păuni. Toate vii.
Mâncarea de la Domeniul Manasia
e și ea la fel de mult luată în serios, ca și tot restul. Au o bucătărie foarte bine echipată, toate noi acolo. Se mănâncă în cele două saloane mari de la parter, care se pot și uni într-o sufragerie regală.
Conacul Hagianoff de pe Domeniul Manasia nu e un restaurant, însă poți mânca acolo dacă mergi la cinele și evenimentele tematice organizate de ei și anunțate dinainte cu mult timp, sau dacă îi rogi să gătească pentru tine și pentru ceilalți cu care te duci acolo, cine știe cu ce treburi de petrecere sau de business.
Pe noi ne-a invitat Ariadna Lowendal-Danila la o cină lungă, pregătită de Andrei Carp, cheful lor permanent, și de Daniel Pălici ca guest chef, pe care, acesta din urmă, îl știam deja din București. Cu atât mai interesant, am realizat repede că nu va fi o masă cu bucătărie românească bioereasca (veche, adică), și cu atât mai puțin din cea tradițională, țărănească. Chef Daniel Pălici e un tânăr chef ambițios, din grupul restrâns al bucătarilor de elită din ultima generație. Cei care au inventat Noua Bucătărie Românească Fină, acum mai puțin de doi ani, și care lucrează de zor la dezvoltarea și la promovarea ei. E o nouă bucătărie creativă, care pornește fie de la rețete tradiționale, clasice, cunoscute, însă adaptate și modificate cu o imaginație debordantă, fie vine cu unele complet noi. Și, ca punct focal, făcute din cât mai multe produse și ingrediente locale, din grădină, din cocina și din coteneața de la fermă, și din cât mai puține de la Metro. Sofisticate, cele mai multe, cu tehnicile Haute Cuisine, fiindcă nici nu prea se poate altfel. “Fin” și “simplu” sunt aproape imposibil de alăturat în gastronomia care încântă pe toată lumea, fără excepție.
Or, când vine vorba despre produse și ingrediante luate direct din curte, cu greu poate să fie imaginat ceva mai drag unui mare chef decât Domeniul Manasia, satul și câmpurile din jur.
Așadar, după recitalul Ioanei, am intrat ca niște aristocrați în salon și ne-am așezat la masă. Și am mâncat și am băut câteva ceasuri bune.
Meniul lui Daniel Pălici și al lui Andrei Carp la Manasia
- Vânătă cu alune, o vânătă care a fost măturată în sare o zi, apoi prăjită în unt și îmbrăcată în pastă de alune, și excelentă șampanie (șic!) Carassia Blanc de Blancs
- Tartar de berbecuț în suberek, cu La Croix de Carbonnieux Blanc 2016
- Texturi de conopidă, cu Pouilly Fumé Jean Redde 2017
- Picior de porc umplut cu roșii afumate, cu Tignanello Antinori 2011
- Coaste de porc, cu Leș Tourelles de Longueville Pauillac 2015
- Frigănea cu lapte ars, cu licorosul Liliac Transylvanian ice wine
- și am continuat afară, pe terasă, cu brânză Comté și șampanie Taittinger, sucuri de morcov, ananas, castravete și ghimbir…
Toată mâncarea a fost bună și foarte bună. Vânătă chiar potrivită ca amușe bouche. Suberekul e un aluat, am aflat acum, și a fost un fel de plăcintă umplută cu carne, de fapt, chiar bună. Conopida a fost excelentă, cu un sos alb bine făcut. La fel și coastele dezosate de porc, cele mai bune din câte îmi amintesc să fi mâncat vreodată. Tot de porc a fost și rulada gelatinoasă cu roșii uscate, foarte bună. Apoi am descoperit că numele deșertului nu era o metaforă. Chiar o felie de pâine însiropată și aromată, cu gust pregnant de cuptor de casă, din grâu dur și cu maia. Surprinzător de bună ca desert, dar nu de prea multă mirare, fiindcă pâinea făcută de ei acolo, la conac, a fost excelentă.
Am mâncat foarte bine la Manasia, la Conacul Hagianoff. Ca bucureștean, ți se poate întâmpla des asta, dacă știi câteva lucruri și locuri. Dar să te simți și ca un aristocrat, în același timp, asta e rar, foarte rar, chiar și cu mulți de tot bani pe card…
