Campioana mondială la 200 metri spate din 1998 și vicecampioana olimpică din 2000, Roxana Mărăcineanu, născută în 1975 la București, a fost numită, marți, ministru al Sporturilor în Guvernul francez, în locul Laurei Flessel.
Roxana Mărăcineanu s-a născut la 7 mai 1975, la București și a emigrat în Franța în 1984. În 1998, la Perth, Roxana Mărăcineanu a devenit prima sportivă din Franța care a cucerit tilul mondial la natație. În 2000, ea a ocupat locul al doilea în proba de 200 metri spate la JO de la Sydney, fiind întrecută de Diana Mocanu, scrie News.ro
Din 2004, când s-a retras din activitatea sportivă, Roxana Mărăcineanu a fost consultant la posturi TV și a îmbrățișat și o carieră politică, fiind consilier regional în Île de France (regiunea Parisului). Ea este căsătorită cu jurnalistul Franck Ballanger.
Mărăcineanu o înlocuiește pe Laura Flessel, fosta campioană la scrimă, care a demisionat tot marți.
Flessel era ministru în guvernul lui Édouard Philippe din 17 mai 2017.
Laura Flessel este dublă campioană olimpică și de șase ori campioană mondială, ea având în palmares și un titlu european.
Roxana Mărăcineanu a acordat, în decembrie 2017, un interviu pentru Le Parisien, în care povestește cum ea și familia ei au fugit în Hexagon, cum a fost certată de antrenorul ei francez pentru că a purtat o cască primită de la o înotătoare română și cum a considerat că imnul intonat Dianei Mocanu la Sydney a fost și pentru ea.
Se numea <Libertate>... La finalul verii din 1984, acest vas <mare ca o clădire> a purtat-o pe românca Roxana Mărăcineanu de nouă ani în portul bun. Cel din Marsilia.
"Trăiam la București și tatăl meu a fost trimis la Alger cu serviciul (n.r. - era inginer de lucrări publice). Mama mea și fratele meu i s-au alăturat, apoi a fost rândul meu în timpul vacanțelor școlare. Și în momentul revenirii, în loc să luăm zborul spre România, ne-am îmbarcat pentru Franța... Nu înțelegeam cu adevărat ce se se întâmplă. Am cerut azil politic, nu puteam merge la hotel, nu cunoșteam pe nimeni la Paris și am dormit câteva nopți în mașina noastră Renault 16. Dar pentru noi era o aventură, era amuzant, nu avea nimic trist...", a povestit ea.
În Bretania, la Riec-sur-Belon, într-un complex de agrement transformat în turn Babel, tânăra a învățat franceza și și-a cultivat pasiunea pentru limbile străine (vorbește cinci).
"Locuiam într-o cabană, în plină natură. Pentru noi, era un loc magic. Dar în fiecare seară plângeam în patul meu pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă și voiam să mă întorc la mine...", a continuat Roxana Mărăcineanu.
După un an, tatăl Roxanei și-a găsit de lucru la Blois. Apoi la Mulhouse, unde adolescenta va începe adevărata ei carieră în bazine.
"Începusem gimnastica la București, dar era foarte greu și am fost îndrumată către natație. Doi ani am întreupt activitatea până am ajuns la clubul din Mulhouse. A fost clar de la început că nu trebuia să mă mai consider româncă. Într-o zi, la un concurs în Alsacia, o înotătoare română mi-a oferit casca ei. Am fost foarte bucuroasă și am purtat-o la încălzire. Lionel (n.r. - Lionel Horter, antrenorul ei) a înnebunit și mi-a ordonat să o scot. Am înțeles că era o chestiune pe care trebuia să o cultiv în grădina mea secretă. Totul a ieșit în evidență odată ce am câștigat (n.r. - primul aur mondial francez la natație). Jean-Marie Le Pen m-a dat ca exemplu de străin integrat. Această dezbatere mă depășea complet", și-a amintit fosta sportivă.
Doi ani mai târziu, la JO de la Sydney, ea a cucerit argintul, după o româncă, Diana Mocanu: "Psihic, cariera mea m-a ajutat să fiu cea mai bună, m-a scos dintr-o echipă a Franței care stagna. Reversul medaliei a fost că, atunci când a trebuit să concurez împotriva unei românce, nu am fost capabilă să o înving. Nu am putut fi niciodată atât de emoționată ascultând imnul român pe podium (n.r. - Roxana suspină). Nu îmi era destinat, dar l-am luat ca fiind și pentru mine."
După căderea dictatorului Nicolae Ceaușescu în 1989, Roxana și-a refăcut legătura cu rădăcinile ei. "M-am întors în România cât de repede am putut, mergeam în vacanțele de vară. Nu am mai fost un timp, apoi am început din nou să merg împreună cu cei trei copii ai mei (n.r. - Nina, opt ani, Cleo, șase ani și Kimi, un an și jumătate). Vreau ca ei să cunoască această parte din ei. Sunt în întregime româncă și în întregime franceză. Am fost flatată să merg la Elysee sau să primesc o scrisoare de la președintele Chirac, dar doar în calitate de sportiv. Ceea ce rămâne din ceea ce am trăit sunt aniversările și sărbătorile de Crăciun în familiile care ne-au primit la Riec, momentele petrecute cu ei. Asta te marchează..."
Fosta înotătoare face o comparație între imigranții de astăzi din Franța și cei din vremea când a ajuns în Hexagon.
"Pentru mine, Franța este o țară gazdă. Este imaginea pe care o aveau părinții mei: au venit pentru asta și nu au fost dezamăgiți. Astăzi, mulți vin și sunt dezamăgiți. Am impresia că am fost răsfățați de cei care ne-au primit atunci, iar asta mi-a permis să fiu cine sunt astăzi. Dar lucrurile s-au schimbat mult. M-a durut inima când am fost la prefectură pentru permisul de conducere și i-am văzut pe cei care făceau cozi cu zilele pentru un act, fără a avea nici măcat un pahar de apă. Au trecut părinții mei prin așa ceva și eu am uitat? Nu cred. Cei care vin astăzi nu au șansa noastră. Franța poate fi în același timp atât de primitoare, dar și atât de rece", a afirmat ea.
