Evaziunea fiscală a crescut în criză cu patru procente, de la 11%, la 15% din PIB. Dar, coincidența face ca și în Statele Unite economia subterană să aibă același nivel. Ce ne propunem? Să funcționăm cu economia informală zero sau să facem o reformă fiscală care să-i stimuleze pe cei ce ce funcționează “la negru” să revină în economia la vedere?
Modelul american arată că mediul economic poate fi un debușeu atât pentru sfera înregistrată, cât și pentru cea neînregistrată. Și odată finanțat consumul intern, el poate deveni motor de creștere economică. Iar pentru asta statul nu trebuie să mai controleze nimic. E suficient să se extindă impozitul forfetar.
Dacă tot am readus în discuție forfetarul, amintesc cum ar trebui să funcționeze. E natural ca un stat să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e părtaș la business cu întreprinzătorul, ci o taxă de funcționare. După ce agentul o plătește, face ce vrea el. Crește sau reduce prețurile, se târguiește “ca la piață” la el în prăvălie, după cum se vede la Istanbul.
Apoi, de ce să nu se extindă impozitarea forfetară în toate zonele unde optimizează cheltuielile atât pentru companie, cât și pentru stat? Și ce nevoie mai au firmele, după ce achită taxa, să depună bilanț, să se cheme SRL ori să aibă contabil? Aceste “complicații” au apărut când statului îi era teamă să nu fie furat. Acum însă trebui totul flexibilizat, pentru a se vorbi, pe bune, de economie de piață funcțională. Iar cei ce plătesc mai rapid taxa sigur că ar trebui să primească un discount, și în felul acesta s-ar încuraja sectoarele dinamice ale economiei.
E drept că băncile nu prea pot fi taxate forfetar, fiindcă au un statut aparte, atrag bani de la populație. Totuși, actualul concept de bancă comercială e destul de politizat, mai ales pe partea de alocare a activelor. Dacă instituțiile financiare ar funcționa precum băncile islamice, și ar intra ca partener de afaceri cu cel finanțat ar putea să fie taxate forfetar. Și firește că nu s-ar putea pune problema să constituie provizioane pentru creditul acordat unui asociat.
CITEȘTE ȘI Impozitul pe clădiri. Incursiune în certitudini. 10 dintre ele Dar, chiar așa, ați auzit de băncile islamice? Ele funcționează potrivit legii islamice - Sharia - care le interzice să perceapă dobândă (riba), să speculeze, să finanțeze activități cu impact negativ asupra societății (haraam).
Ele fac banking urmând principiul participării la profit și la pierderi, iar tranzacțiile trebuie să fie legate de un activ tangibil, deci cu economia reală. Potrivit Islamului, nu poți face bani din bani, pentru că banii nu sunt o marfă.
Banii sunt doar un mijloc de schimb. Islamul spune că, dacă vrei să faci bani, trebuie să cumperi mărfuri, imobile etc.
Așadar, la creditele acordate, băncile islamice câștigă pe seama comisioanelor sau prin împărțirea profitului rezultat din investiție.
Astfel, banca și antreprenorul devin parteneri de afaceri. În cazul depozitelor, banca investește banii, iar deponentul primește o parte din profit ori o primă, însă doar pentru depozitele la termen, la care e conștient de riscuri.
Mudaraba e un aranjament prin care banca aduce capitalul, antreprenorul forța de muncă și creează o companie. În acest fel, părțile participă și la profit și la pierdere, iar economia nu-i subordonată puterii financiare.
Kifala presupune ca debitorul să-și asume responsabilitatea pentru datorie, înțelegere ce implică și existența unui garant. Amanat sunt depozite depuse la bancă pentru siguranță, fără dobândă. Takaful e o formă de asigurare colectivă.
Murabaha este o formă de finanțare prin care imobilul sau automobilul e achiziționat de bancă în numele clientului și revândut cu profit, în rate.
Musharaka e un împrumut acordat unei firme cu condiția să plătească un randament egal cu rata profitului. Istisna finanțează investițiile de anvergură, pe termen lung. Banca are opțiunea să dea în folosință activul pe baza unui contract de leasing, iar locatorul să plătească ratele din profitul obținut.
În fine, idee care se desprinde este că într-o lume în care statele au pus în mâna bacherilor atâta lichiditate, încât i-au constrâns să facă bani din bani până când deponenții și-au pierdut încrederea în ei, băncile islamice s-au rezumat să finanțeze economia reală și nu trebuie salvate. În spațiul islamic nu se discută de pericolul deflației. Nici de Keynes.
Identificând problema - imixtiunea statului -, nu rămâne decât să fie soluționată, pe baza unei rețete ce poate fi aplicată ușor și pe piața românească. Băncile se pot mărgini să plătească prime pentru depozitele atrase, nu dobânzi.
Adică, să ofere sume fixe ce indemnizează un interval de economisire. De pildă, între 10 și 12.000 de lei să remunereze 5 lei, între 20 și 24.000 - 15, între 26 și 28.000 - 17.
Iar în măsura în care n-au legătură cu dobânzile, băncilor nu li se poate impune impozitarea lor, ceea ce stimulează economisirea.
CITEȘTE ȘI Să nu ucizi o pasăre răpitoare Ca să conchid, un sistem fiscal trebuie să perceapă taxe în funcție de ceea ce pune la dispoziție. În cazul băncilor, business-ul lor depinde de ușurința cu care se fac afaceri. Cu cât mediul economic e mai lipsit de ostilitate, cu atât se împrumută firmele mai ușor, plasează banii în economie și îi înapoiază băncii.
Și dacă băncile ar funcționa ca cele islamice, relația companie - bancă ar fi nemijlocită și deosebit de transparentă. Deci iată ce model ar trebui urmat.
