“Măi, ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleagă între mai mulți tâlhari (foști comuniști)? În 15 ani nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic”, este celebra frază (foarte puțin adaptată) cu care Traian Băsescu l-a îngenunchiat pe Adrian Năstase în prezidențialele din 2004. O frază care ar putea fi memorabilă nu atât pentru impactul său retoric, cât mai ales pentru presupoziția ascunsă pe care este construită: România are o singură problemă, că ajung în fruntea țării cei mai răi. Dacă ar ajunge să fie condusă de oamenii buni, “din lumea asta, netârâți prin năravurile comunismului”, ar curge lapte și miere!
Cazul profesor-doctorului primar Oprescu nu pare decât să confirme spusele lui Băsescu. Românii par a fi loviți de o nevroză de destin, fac ei ce fac și tot răul cel mai mare îl aleg. Numai că până și noii lupi, membrii “noii clase politice”, cei care erau prea tineri sau chiar nenăscuți pentru a fi “târâți în năravurile comunismului”, se adaptează rapid vechilor obiceiuri.
Eroarea de judecată din spatele opiniei comune, potrivit căreia problema României ține de “calitatea” celor care o conduc, este una antropologică. Cei care susțin această teorie cred că “omul e bun de la natură”, numai că din varii motive (comunismul, anturajul, mediul social în care a crescut și a fost educat, etc) “este târât în diferite năravuri”, de care poate fi “salvat” doar dacă apare un (sau mai mulți) “lider luminat”, preferabil tehnocrat, care poate elimina chirurgical (sic!) aceste circumstanțe care denaturează “bunătatea naturală” a individului. Dacă acestui tehnocrat luminat (care și-a demonstrat profesionalismul în domeniul în care profesează zi de zi) i se va acorda destulă putere politică, “sistemul” va fi învins, iar generațiile viitoare de români vor fi formate numai din “oameni noi” puri, nepângăriți de diferite năravuri.
Din păcate însă pentru adepții acestei teorii, “omul” e departe de a fi bun de la natură”, iar, așa cum observa în urmă cu peste jumătate de secol laureatul premiului Nobel pentru economie, Friedrich von Hayek, sistemul politic modern este construit în așa fel încât este inevitabil ca în frunte să ajungă “cei mai răi”, posesori ai unui deosebit simț al antreprenoriatului politic. Acesta are logica sa, precum antreprenoriatul economic, doar că, în locul maximizării profitului financiar, pe el îl mână în luptă maximizarea profitului electoral (voturilor). De aici pasiunea pe care o pune în promovarea “investițiilor” publice, a marilor lucrări de infrastructură. Pe lângă avantajul electoral obținut ca urmare a faptului că acestea pot “fi văzute cu ochiul liber” de electorat, marile lucrări de infrastructură mai au o menire: de a furniza, prin comisioanele percepute de la firmele “agreate”, fondurile necesare desfășurării unei campanii electorale costisitoare și, implicit, realegerii. Cu alte cuvinte, este rațional, din punct de vedere al logicii politice, ca un politician de succes să fie un bun antreprenor politic, adică să promoveze și populistele “investiții publice” (precum Arena Națională) și totodată să beneficieze de pe urma acestora.
Iar soluția la această “problemă” nu este “întărirea statului” (a organelor sale de forță precum DNA sau serviciile, care în cel mai bun caz tratează efectele), ci identificarea cauzei: dărnicia cu care contribuabilii alimentează bugetul de stat, menit a asigura finanțarea acestor “investiții publice”. Dacă tai sursa de finanțare, dispare orice motivație a apariției “antreprenorilor politici de succes”. Pentru că, așa cum observa un alt laureat al premiului Nobel pentru economie, Gary S. Becker, “If you want to cut corruption, cut guvernment!”
