O spun rapoartele Comisiei Europene, o spun liderii europeni, o confirmă cifrele. Și o pune sub semnul întrebării întreaga societate. Dar poate că aceasta nu mai este întrebarea corectă. Întrebarea mai incomodă este: “își mai permite Europa propriul model economic?”
Un model construit, timp de decenii, pe energie relativ accesibilă, comerț global, lanțuri de aprovizionare eficiente, protecție socială extinsă, reglementare și tranziție verde. Un model care a putut presupune că securitatea strategică este, în mare măsură, garantată din exterior. Astăzi, aproape fiecare dintre aceste premise este pusă sub presiune. Europa vrea energie mai ieftină. Vrea decarbonizare. Vrea industrie competitivă. Vrea reînarmare. Vrea protecție socială. Vrea autonomie strategică. Vrea investiții masive în tehnologie. Și, în același timp, vrea disciplină fiscală. Și toate sunt obiective legitime. Dar problema este că toate costă. Iar Europa trebuie să le finanțeze aproape simultan. Aici începe adevărata problemă de competitivitate.
Dezbaterea europeană a rămas prea mult timp captivă unei formule devenite insuficiente: mai multă inovare, mai multă eficiență, reglementare mai bună și, astfel, mai multă creștere. Sigur că Europa (a se citi Uniunea Europeană) are nevoie de toate acestea. Dar lumea în care funcționează economia europeană s-a schimbat. Europa nu mai concurează doar pentru piețe. Concurează pentru energie, capital, tehnologii, materii prime și capacitate industrială. Concurează, în cele din urmă, pentru securitate. Iar această schimbare obligă Europa să regândească însăși definiția competitivității.
Pentru că ceea ce era considerat eficient ieri poate deveni vulnerabil astăzi. Un lanț de aprovizionare foarte ieftin, dar dependent de un singur furnizor, este eficient. Dar nu este rezilient. O sursă de energie foarte ieftină, dar dependentă de o rută geopolitic vulnerabilă, poate reduce costurile. Dar nu oferă securitate. O industrie performantă, dar dependentă de tehnologii, materii prime sau componente produse în afara Europei, poate fi competitivă în condiții normale. Până când condițiile normale dispar. Eficiența fără reziliență poate deveni vulnerabilitate. Aceasta este una dintre marile lecții geopolitice și geo-economice ale ultimilor ani. Și explică de ce Bruxelles-ul începe să pună în aceeași ecuație lucruri care, până nu demult, erau discutate separat: competitivitate, energie, apărare, industrie, inovare, securitate economică și autonomie strategică.
Nu este o coincidență. Este noua economie europeană. UE trebuie să investească mai mult în lucruri pe care, până ieri, le considera aproape garantate: securitate, infrastructură energetică, capacitate industrială, tehnologie, apărare, lanțuri de aprovizionare reziliente. În același timp, însă, trebuie să finanțeze tranziția verde, infrastructura socială și un model de protecție socială pe care cetățenii nu sunt dispuși să-l abandoneze. Aici apare tensiunea politică. Cetățenii vor prețuri suportabile și servicii publice bune. Industria vrea energie competitivă. Investitorii vor predictibilitate. Statele vor spațiu fiscal. Bruxelles-ul vrea decarbonizare. NATO vrea apărare. Europa vrea competitivitate. Nu există nimic absurd în aceste obiective.
Devine absurd să presupunem că le putem obține fără să alegem, fără să prioritizăm și fără să schimbăm modul în care investim. De aceea, Europa trebuie să treacă de la întrebarea „cât costă?” la întrebarea „ce riscăm dacă nu facem?”. Cât costă o rețea electrică robustă? Mai mult decât una subdimensionată. Dar cât costă o economie industrială afectată de pene de curent, blocaje sau dependențe externe? Cât costă apărarea? Mult. Dar cât costă vulnerabilitatea? Cât costă securizarea lanțurilor de aprovizionare? Mai mult decât cumpărarea celui mai ieftin produs disponibil. Dar cât costă întreruperea producției atunci când furnizorul dispare?
Aceasta este logica economiei rezilienței. Și ea schimbă inclusiv definiția investiției. O rețea electrică robustă nu este doar infrastructură energetică. Este infrastructură economică. Un terminal LNG nu este doar o instalație pentru gaze. Este o asigurare strategică. O fabrică de semiconductori nu este doar o investiție industrială. Este capacitate tehnologică. Un sistem de apărare antirachetă nu este doar cheltuială militară. Protejează infrastructura economică. Un centru de date securizat nu este doar tehnologie. Este infrastructură strategică.
Securitatea începe să devină productivă. Aici se află, poate, cea mai importantă schimbare de paradigmă. UE nu trebuie să aleagă între competitivitate și securitate. Trebuie să învețe să transforme securitatea într-o sursă de competitivitate. Investițiile în energie pot reduce costurile industriale. Investițiile în rețele pot elimina blocajele. Investițiile în apărare pot accelera tehnologii cu utilizare civilă. Investițiile în inteligență artificială pot crește productivitatea. Investițiile în materii prime critice pot reduce dependențele. Infrastructura europeană poate integra mai bine Piața Unică. Dar pentru asta UE trebuie să rezolve o problemă veche: viteza.
Europa nu duce lipsă de idei. Duce lipsă de scalare. Nu duce lipsă de cercetare. Duce lipsă de transformarea cercetării în produse și companii globale. Nu duce lipsă de antreprenori. Duce lipsă de condiții pentru ca aceștia să rămână și să crească în Europa. Un investitor poate suporta o taxă. Poate suporta și o reglementare. Ceea ce suportă mult mai greu este incertitudinea. Dacă autorizarea unei investiții durează ani, capitalul pleacă. Dacă energia este prea scumpă, producția pleacă. Dacă regulile se schimbă permanent, investițiile devin mai riscante.
Capitalul nu așteaptă Europa.De aceea, reforma Pieței Unice și simplificarea administrativă nu sunt chestiuni tehnice. Sunt instrumente de securitate economică. Europa nu poate construi autonomie strategică prin 27 de piețe fragmentate și 27 de viteze administrative. Are nevoie de scară. De capital. De energie. De infrastructură. De tehnologie. De capacitate industrială. Și de capacitatea de a decide rapid. Europa a petrecut decenii optimizând eficiența. Acum trebuie să învețe să optimizeze reziliența.
Nu înseamnă să abandoneze economia de piață. Înseamnă să o adapteze unei lumi în care riscul geopolitic a devenit variabilă economică. Modelul vechi era simplu: eficiență, costuri mai mici, competitivitate. Modelul care se conturează este diferit: reziliență, securitate, investiții, productivitate, competitivitate. Aceasta nu este o renunțare la eficiență. Este o corectare a ei. Pentru că o economie care produce ieftin, dar nu poate produce în criză, nu este cu adevărat competitivă. Este doar temporar eficientă.
Iar Europa nu mai are luxul timpului. Deci, întrebarea nu mai este dacă își poate păstra modelul economic. Întrebarea este dacă îl poate reinventa înainte ca lumea să-l facă irelevant.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.
