Au fost ani întregi în care, seară de seară, urmăream la televizor cum deontologi care le știau pe toate dezbăteau competent problemele grave ale națiunii. Le citeam editorialele din ziare pe nerăsuflate și visam ca într-o bună zi să am norocul să-l cunosc măcar pe unul dintre ei. Și norocul mi i-a scos pe mai mulți în cale, printre care și Gicu, alături de care am lucrat un an și ceva.
Pe Gicu îl prinsese Revoluția electrician la Frigotehnica și după intrase imediat în presă, pe vremea în care putea să se facă ziarist oricine știa alfabetul, de la șomeri la gropari și până la filosofi ratați. Nea Silvestru, unchiul lui, lucra deja ca șofer la ziar. Într‐o zi, când plimba un șef cu mașina, îi aruncase o vorbă în treacăt. Așa l‐a scos pe Gicu din fabrică și l‐a adus în probe, acolo. Diferența față de ceilalți a făcut‐o vizita unei vedete străine în România, care era sătulă de presă și refuza să dea declarații publice. De la ziar au plecat să întâmpine vedeta în fața hotelului unde urma să se cazeze trei jurnaliști cu experiență, iar pe lângă ei s‐a strecurat, mic, slab și anonim, și tânărul Gicu. Ajuns acolo, a pus ochii pe unul din alaiul vedetei, încărcat cu genți, și, ca un hamal, s‐a oferit să‐i care din ele. Așa a reușit să intre în bârlogul celebrității mondiale și să‐i pună, timid, câteva întrebări la care a primit răspunsuri scurte. Obținuse o marfă pe care n‐o mai avea nimeni altcineva din presă.
Spre seară, reporterii cu experiență s‐au întâlnit la ședința condusă de Micul Jack, directorul ziarului, despre care cineva spusese pe vremuri că așa scund, gras și cu plete, aduce cu un ardei umplut.
— Care‐a fost treaba cu marea vedetă? a întrebat Micul Jack.
Reporterii care fuseseră la eveniment s‐au înghesuit să povestească ce declaraseră oficial cei de la biroul de presă al vedetei, dar erau știri pe care le aveau toți ziariștii, indiferent de publicație.
— Prostii, prostii, a bolborosit Micul Jack, cu glasul lui peltic de copil întârziat.
Atunci, umbra mică și ponosită din spatele sălii a deschis gura și, peste capetele reporterilor cu experiență, a glăsuit timid:
— Mi‐a făcut mie niște declarații marea vedetă... Am fost la ea în hotel...
— Cine ești bă, tu? a întrebat Micul Jack.
— Gheorghe Voinea... sunt... în probe la ziar...
— Și cum ai intrat tu acolo?
Tânărul s‐a pornit să povestească cum s‐a strecurat în alaiul marii vedete și cum a reușit să se apropie de ea, făcând pe hamalul.
— Fantastic! Ce poveste! Ce poveste! s‐a entuziasmat Micul Jack.
Apoi, privind mustrător spre turma reporterilor, a decretat cu glasul lui pițigăiat:
— Ăsta jurnalist! Vino, bă, încoace!
Așa a ajuns tânărul Gicu șef de departament încă de pe când era în probe și, peste ani, șef de ziar la un alt tabloid, nu la cel unde se lansase, ci la cel la care am ajuns și eu să lucrez.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Articolul cu vedeta a fost singurul text semnat de Gicu vreme de 10–12 ani când, entuziasmat de serialul care făcea furori în acea vreme, a publicat un editorial mic cât un timbru: „Șosetele lui Seinfeld“. În ziua aia a intrat în redacție lovit de inspirație și l‐a chemat la el în birou pe J.R., directorul tehnic al ziarului. J.R. intrase în presă înainte de Revoluție și avea o mie de talente: cânta la chitară și din gură mai bine decât majoritatea celor care apăreau la TV, scria mai frumos decât toți ziariștii pe care îi cunoșteam, dar la Tabloid se ocupa cu tot felul de chestii, inclusiv să pună în pagină știrile și fotografiile.
— Îmi faci o rubrică pe ultima pagină, exact lângă „Clic“. Să se numească „Pulsul națiunii“, i‐a ordonat Gicu și i‐a făcut semn să iasă.
„Clic“ era rubrica cu cel mai mare succes din tabloid, piatra lui de temelie, pe care își aruncau mai întâi ochii toți cei care cumpărau ziarul. Într‐un chenar mare, care ocupa un sfert de pagină, trona poza semidezbrăcată a unei tipe, mereu alta. Ca la o mașină scoasă la vânzare, câteva detalii tehnice erau transcrise undeva, în lateral, iar de asta se ocupa nimeni altul decât J.R.:
NUME: Mariana Popescu
VÂRSTA: 24 de ani
CARACTER: Strașnic
FUNDUL: Obraznic
De‐a lungul timpului, J.R. epuizase toate adjectivele pentru fund: bosumflat, supărăcios, arțăgos, melancolic, răzbunător, poznaș, jucăuș, pișicher, gânditor... Era o muncă epuizantă și foarte importantă. Toată lumea știa că cel mai citit cuvânt din tabloid era ăla care urma după fundul tipei de pe ultima pagină.
În seara în care trebuia să predea editorialul, Gicu a venit cu un text minuscul, care nu ocupa nici un sfert din locul care îi fusese dedicat pe ultima pagină. Un text negru și șters, cât fundul divei de alături, de care era eclipsat total. Gicu făcea referire la șosetele lui Seinfeld, serialul lui preferat, într‐un articol atât de plat și de sterp, încât, pe lângă el, chiar și anunțurile din ziare erau scrise fascinant.
— Gicule, te implor, mai umflă‐l puțin! Mai fă‐i ceva, că e prea mic! l‐a rugat J.R.
— Nu pot... Atât am avut de spus.
Atât putuse șeful unuia dintre cele mai citite ziare din țară. Se trezise dimineața cu avânt muncitoresc, hotărât să construiască marea piramidă, iar spre seară, din mâinile lui dibace a ieșit doar un moț de căcat.
— Și eu ce fac, Gicule, ce pun în tot spațiul ăla pe care ți l‐am păstrat? Că nu‐l pot umple cu textulețul tău.
Gicu de‐aia era șef, că avea soluții pentru orice problemă:
— Pune o poză cu niște picioare în care să se vadă șosetele albe între pantofi și pantalonii suflecați.
A doua zi, alături de poza cu fundul bosumflat, care făcea deliciul cititorilor, a mai apărut o alta și mai mare cu niște glezne învelite în șosete albe, iar alături de ele se insinua articolul lui Gicu, mic și negru, ca o pereche de bikini.
J.R. avea o relație privilegiată cu Gicu, și nu pentru că‐l ajutase să facă ziarul de la zero, cu ani în urmă. Redactorul șef uitase asta, dar, în schimb, ținuse minte de câte ori îi reparase calculatorul infectat de viruși. Pentru că lui Gicu, doar J.R. știa asta, îi plăcea ca ore în șir, închis în biroul lor, să navigheze prin apele tulburi ale site‐urilor porno. Pe vremea ultimului mandat al lui Ion Iliescu, majoritatea site‐urilor deocheate erau codate și cei care voiau să vadă un filmuleț cap‐coadă ar fi trebuit să se aboneze și să plătească, lucru pe care Gicu nu era dispus să‐l facă.
Căuta pe google „porno“ și, din miile de site‐uri care‐i defilau pe la nas, el vedea doar copertele filmelor, iar multe dintre ele acopereau cu o stea galbenă locul impactului dintre sexe. Steaua dispărea doar pentru cei care plăteau. În fiecare săptămână, Gicu își umplea calculatorul de viruși culeși de prin tenebrele porno, iar singurul om în care avea încredere să i‐l repare era J.R. Gicu se insinua ca șarpele lângă biroul directorului tehnic și‐i șoptea posomorât:
— Mi s‐a stricat din nou calculatorul.
J.R. intra la el în birou și se apuca să depaneze la computer, iar Gicu rămânea în dosul ușii jenat, plimbându‐se cu mâinile la spate de colo până colo pe hol, ca și cum și‐ar fi așteptat nevasta să iasă de la ginecolog.
În timp, J.R. a învățat să‐i repare rapid calculatorul și a ezitat multă vreme să‐i dezvăluie sau nu numele câtorva site‐uri porno pe care ar fi putut să intre gratuit și să vadă chiar și filme de trei ore. Ani de zile, J.R., ca o răzbunare pentru salariul mizerabil pe care îl primea, a ales să muncească o dată sau de două ori pe săptămână la computerul șefului, dar să nu‐i spună variantele câștigătoare. Așa că ani de zile, Gicu, bărbatul de 50 de ani cu privire tristă, a tot răscolit neștiutor internetul, ca un sălbatic venit din junglă și ajuns în New York, fără să știe că există și site‐uri porno gratuite. A bătut ani de zile la porți închise, iar comoara era acolo, sub ochii lui, doar că nimeni nu voia să‐i spună.
(Acest fragment face parte din romanul Xanax semnat de Liviu Iancu, care poate fi cumpărat din librării sau online de pe site-urile edituratrei.ro, libhumanitas.ro, elefant.ro, emag.ro etc.)
