La un an și jumătate după ce a fost arestat o noapte și trimis o perioadă în arest la domiciliu, Tiberiu Urdăreanu, un om de afaceri care discută extrem de rar cu presa, spune că se așteaptă să fie condamnat foarte curând și că în partea a doua a anului decide cum vinde UTI, prin dialog competitiv sau negociere directă. După o pauză, impusă sau nu, vrea să se implice în ceva mai “nevinovat” decât IT-ul, precum serviciile, nu în turismul cu un litoral “de mizerie și bubuitură continuă”.
El vorbește și despre politicieni și companiile “vaci de muls” trase în jos de imaginea negativă a proprietarilor.
Reporter: UTI. Vindeți sau nu vindeți? Vindeți tot sau parțial?
Tiberiu Urdăreanu: Am mai spus, în principiu, orice variantă se poate discuta. Procesul de reorganizare și de reabilitare a UTI se va încheia în toamnă. În urma interviului anterior și a titlului destul de tranșant pe care l-ați pus, desigur că s-au primit multe expresii de interes, multe întrebări în acest sens, dar acționarii nu au răspuns tranșant la niciuna. Cele neserioase sau cele de preluare agresivă au fost refuzate, iar cele 3-4 expresii de interes care par serioase sunt adresate de către acționari, deocamdată, la nivel de principiu și de discuții exploratorii.
Lucrurile vor avansa, însă, și, în partea a doua a anului, o să avem o imagine mai clară dacă se va merge pe un proces competitiv, ca în cazul Netcity, sau pe o negociere directă.
Rep: Care este situația în cazul vânzării Netcity, ați luat banii, ce ați făcut cu ei?
T.U.: Am încheiat, într-un final, procesul de vânzare a companiei Netcity SA și acționarii au încasat banii, după ce a fost obținut acordul Consiliului Concurenței. Procedura este încheiată.
Dar nu știu de ce continuă să se spună că a fost un proiect controversat? Nu s-a înțeles că Netcity a fost și este un proiect foarte bun pentru București și pentru bucureșteni, că nu s-a cheltuit nimic din banii publici, ci totul a fost o investiție privată a acționarilor Netcity, că proiectul a desființat, practic, monopolul marilor societăți de cablu și a democratizat accesul cetățenilor la un conținut accesibil, ieftin? Că operatorii mici și mijlocii de cablu au avut, dintr-odată, fără să investească nimic, posibilitatea să desființeze monopolul marilor cabliști și să ajungă, cu costuri rezonabile, la orice client din oraș, fără să trebuiască să investească în infrastructură?
Încerc să vă răspund eu: pentru că marii operatori telecom din București au fost extrem de deranjați că cineva le tulbură apele și atacă monopolul lor teritorial. Și au investit masiv într-o inutilă, dar scumpă, campanie media și legală împotriva unui proiect benefic pentru bucureșteni. Ca să nu apară ei ca oponenți declarați, “au scos în față” interpuși (societăți, asociații, persoane…) care, pentru “doi lei”, au ieșit la o luptă care nu era a lor și pe care, inevitabil, au pierdut-o, întrucât apărau, de fapt, o stare de ilegalitate, în care marile companii de cablu se aflau și unele chiar continuă să se afle.
Rep: Stop! Ați tot invocat ilegalități și mari companii de cablu… care sunt acestea și la ce vă referiți concret?
T.U.: Dacă veți face o investigație jurnalistică sau o discuție pe această temă, vom intra în detalii. Până atunci, pot să vă spun că, atâta timp cât Netcity era în proprietatea noastră și eram acuzați de monopol și de alte chestiuni aberante, am efectuat studii detaliate la nivelul Bucureștiului, documentate cu înscrisuri, fotografii și alte probe, prin care am arătat că în Capitală sunt cel puțin două alte mari rețele, mult mai dezvoltate decât Netcity, dar ilegal construite sau dezvoltate. Și o puzderie de segmente de rețea, tot ilegale, aparținând unor operatori medii. Cred că este ușor de înțeles care sunt companiile care au aceste rețele extinse, considerate ilegale de către cei care au făcut studiile. Putem face o discuție separată pe acest domeniu, în care companiile în cauză mai au multe de făcut pentru a se alinia la principiile unei economii de piață transparente.
Nu-mi cumpăr iaht și nu investesc într-un litoral de mizerie și bubuitură continuă
Rep: OK, și ce ați făcut cu banii de la Netcity? Eu poate că mi-aș fi luat un iacht… sau un hotel la mare…
T.U.: Iahtul mult visat nu are rost să fie cumpărat, costă mult și, alternativ, poate fi închiriat o săptămână - două, iar hotelurile la mare sunt pierzătoare. Necesită investiții majore și gradul de ocupare este încă mic. Nu mă interesează sub această formă. Ar putea fi interesant, dacă litoralul românesc ar fi civilizat, curat și liniștit, adecvat unor activități și pentru vârsta a treia… în asta aș putea investi, dar se pare că circoteca, cluburile și drogurile au prioritate, produc “fără număr” și nu mai lasă loc altor afaceri. Litoralul românesc este o mizerie și o “bubuitură” continuă. Eu nu mă regăsesc și dacă pentru mine nu are sens, nu am de gând să mă gândesc să investesc.
Deocamdată, pot să spun că din banii Netcity s-au reinvestit 4 milioane euro în UTI. Pentru că UTI are un potențial bun de creștere și pentru că există câteva proiecte interesante de dezvoltare care necesită capital și care vor menține UTI în “poll position” pe piața românească și nu numai, cu sau fără voia unora. În felul acesta, UTI își va putea menține cifra de afaceri prognozată în 2017 la 120 milioane euro și numărul de personal de aproximativ 2.000 de angajați.
Restul banilor așteaptă alte oportunități. Nu este grabă și, personal, cred că în perioada următoare este mai bine să stăm pe lichidități cât se poate… Oricum, prin această infuzie de 4 milioane de euro, UTI este acum într-o situație financiară și operațională semnificativ mai bună decât anul trecut, și asta îi dă posibilitatea de a nu fi în situația disperată să își caute cu orice preț un nou stăpân sau de a intra în insolvență.
Rep: Cum adică, cu sau fără voia unora?
T.U.: Simplu, mulți zvoneri din “zona zoster” sau “de-formatori de imagine” au cântat și continuă să cânte “prohodul” UTI. Au trecut cu de la sine putere UTI la “morți”, uitând că zona celor “vii” este tot mai subțire și uitând că UTI mai are, totuși, resurse și că mai are încă 2000 de angajați de înaltă calificare. Mi-au spus parteneri din țări vecine că nu mai are rost să discutăm de proiecte noi căci “oameni importanți” i-au informat că UTI este “pe făraș”.
Desigur, or ști ei ceva, orice se poate întâmpla. Oricum, au fost falimentate marea majoritate a companiilor cu capital autohton din domeniul infrastructurii, fie că vorbim de infrastructuta IT a României, de autostrăzi, de infrastructura critică sau de ce domeniu doriți să vorbim, așa că una în plus la “morți” nu ar surprinde pe nimeni.
În momentul în care la aceste companii se întâmplă ceva cu acționarii sau cu persoane importante din management, imediat aceste lucruri se cunosc de către toată lumea și în toată lumea
Rep: Cine a falimentat aceste companii? Pentru că eu am impresia că ani de-a rândul au tot furat, iar când nu li s-a mai permis să fure, au căzut în cap.
T.U.: Cu această întrebare, mi-ați ridicat “mingea la fileu”.
Răspunsul scurt, care, de altfel, este pe placul tuturor ar fi: da, ele fură și de aceea trebuie eliminate. Și, într-adevăr, există foarte multe companii înființate oportunistic, atunci când unii sau alții au venit la putere, companii de conjuctură, care au trăit numai datorită acestor conjucturi. Dar nu vorbim de acestea, pentru că ele nu se bazează pe investiții, pe know-how, pe capitalul uman, ci strict pe relații de conjunctură. Acestea, pe bună dreptate “cad în cap” de la sine odată ce încrengătura de relații este dezafectată.
Dar răspunsul corect ar trebui să țină seama că există și companii care au deja o vechime și experiență respectabile, care au trecut cu bine peste mai multe schimbări de regimuri politice, de legislație și care au arătat că nu depind strict de o anumită conjunctură, companii inovative, care au investit, au creat produse și servicii căutate în piață, au executat proiecte importante, care funcționează, companii care exportă. La aceste companii aș vrea să mă refer. Aceste companii s-au dezvoltat angajând la instituțiile financiare linii de finanțare pe termen scurt și lung, dezvoltând parteneriate cu furnizori internaționali de prestigiu, având o bază de clienți importanți.
În momentul în care la aceste companii se întâmplă ceva cu acționarii sau cu persoane importante din management, imediat aceste lucruri se cunosc de către toată lumea și în toată lumea, apar sechestre pe conturi, descinderi, articole negative în media.
Tangențial, am spus, cred, și în interviul anterior, că a doua zi după ce eu am fost reținut pentru o noapte, atât numele meu, cât și al celorlalți inculpați în dosar, dar și al companiei UTI, care nu avea nicio calitate în dosar, au apărut într-o bază de date Reuters la Londra, la care sunt abonate toate băncile, toate companiile financiare și corporațiile din lume.
Așa că instant, atât eu, cât și UTI, am apărut pe “radarele” tuturor partenerilor internaționali ca persoane cu “high risk”. Și așa se întâmplă cu toate anunțurile din media financiară și judiciară din România și din toată lumea, referitoare la persoane sau companii cărora li s-a schimbat profilul de risc. Sunt preluate instant de rețeaua worldwide a Reuters. Am constatat cu plăcere că și Profit.ro este printre sursele de informare ale Reuters fără “fake news”…
Evident, cei de la Reuters preiau și o mulțime de “fake news” de la media și, în prima etapă, le afișează așa cum sunt. Din fericire, ulterior, cel în cauză, dacă a sesizat fake news preluate din media, poate să își angajeze un consultant care să corecteze informația din Reuters și, ulterior, poate să se îndrepte împotriva acelei publicații care a lansat știri false sau deformate și care i-a creat prejudicii..
Insolvența nu este o soluție realistă de redresare în România
Din fericire, cu ajutorul unor prieteni din străinătate, am aflat și am înțeles rapid acest mecanism, reușind să contracarez știrile false despre mine. Dar câți oameni de afaceri care au trecut prin astfel de situații știu ce se petrece, de fapt, “în spatele ușilor închise” și care este explicația faptului că băncile nu le mai deschid conturi sau chiar le imobilizează activele, că partenerii le întorc spatele, aparent fără explicații?
Așa cum am arătat, toate acestea duc la o “crispare” și la o reacție imediată a “stakeholderilor”: băncile finanțatoare, asiguratorii, partenerii și furnizorii. Evident, apare și o presiune mare asupra angajaților care, văzând cum dispar companiile locale, se gândesc la ce multinațională să meargă, chiar și pe o poziție inferioară.
Motivele principale ale acestei reacții sunt două: (1) reputațional, companiile internaționale, marii producători, băncile fiind în general societăți listate la marile burse internaționale se feresc foarte tare să aibă relații cu companii “pătate” și (2) teama că nu-și vor mai recupera banii de la compania în cauză.
Compania începe să fie supusă unor presiuni să dea banii înapoi la bănci, chiar și înainte de termen, furnizorii încep să solicite plata în avans, partenerii internaționali denunță parteneriatele, compania rămâne fără furnizori, iar clienții, de cele mai multe ori, încep “să sufle și în iaurt” când este cazul să facă plăți către companiile în dificultate, preferând să nu le facă, chiar dacă sunt exigibile și să aștepte să fie date în judecată pentru ca, eventual, dacă pierd, să fie obligate să plătească ș.a.m.d.
În aceste momente critice, compania - “vaca de muls” are nevoie de sprijin calificat atât pentru refacerea reputației, cât și sprijin financiar. De obicei, acționarii companiei aflate în dificultate, dacă sunt și ei implicați, nu au posibilitatea de finanțare, iar pentru refacerea reputațională nu există experiență în România. Aici ar fi nevoie de intervenția unor autorități, care, în cazul în care compania are potențial, să ofere sprijin contra păstrarea locurilor de muncă.
O companie, ca să ajungă la stadiul de “vacă de muls”, necesită investiții, know-how, oameni și competențe deosebite, timp pentru acumularea de experiență și pentru implementarea de standarde de calitate, pentru consolidarea unei poziții în piață.
De ce să omorâm aceste vaci de muls pentru că unii sau alții au greșit, au furat sub o formă sau alta? De ce să nu răspundă cei implicați, iar companiile să fie ajutate să se transforme, să producă în continuare? Așa se întâmplă peste tot în țările dezvoltate. Luați ce țară doriți: SUA, Germania, Marea Britatie, Franța, Italia, etc… Peste tot veți găsi companii, unele chiar foarte mari, implicate în scandaluri de corupție. Au existat oameni care au fost cercetați, arestați, condamnați, banii au fost recuperați, dar companiile nu au falimentat. S-au restructurat, au introdus standarde avansate de etică și au continuat să performeze, să își valorifice capitalul financiar și uman în folosul societății în principal.
Sprijin pentru companiile “vaci de muls”
Cred că este în interesul autorităților centrale, dar și al celor locale, să prevadă programe de sprijin al companiilor din categoria “vaci de muls”, care sunt în dificultate, dar care au un potențial bun de a genera profit. Sprijin transparent și legitim, care să le ajute să treacă peste momentele dificile și să prevină trecerea lor în insolvență.
După mine, insolvența, așa cum este ea în România, nu este o soluție realistă de redresare. Când ajungi acolo, este deja târziu pentru redresare. Câte companii s-au redresat și au ieșit din insolvență? Foarte puține, câteva companii de stat care au fost sprijinite de stat, care a folosit insolvența în anumite scopuri, dar marea majoritate a companiilor private în insolvență nu primesc sprijin de la acționari, nici de la stat și nu se mai “vindecă”…
Rep: Vorbiți de acționari la persoana a treia. Nu dumneavoastră sunteți proprietarul? Până la urmă, a cui este UTI?
T.U.: Cred că informația este la Registrul Comerțului și nu costă mult… dar pot să vă răspund altfel: UTI a avut în ultimii 5 ani o medie a cifrei de afaceri de 120 milioane euro, din care a plătit taxe și impozite cumulate, în medie, de 40 milioane euro anual și a dat salarii, în medie, de 20 milioane de euro anual, pentru 2.500 de angajați. Acționarii au luat în medie 1 milion euro dividente anuale (cu precizarea că, în ultimii 2 ani cel puțin, dividendele distribuite la acționari au fost zero pentru că nu a existat suficient profit, în timp ce taxele și salariile plătite au fost la nivelul mediu prezentat).
Vă întreb eu atunci, a cui este UTI? Această “vacă de muls” care este UTI aparține desigur unor acționari. Însă, proporția în care vaca de muls produce bunăstare este net în favoarea comunității, a angajaților și a băncilor, și în măsura cea mai mică, a acționarilor.
Ale cui sunt deci toate “vacile de muls”, care plătesc taxe și impozite și care creează locuri de muncă an de an, indiferent cât de mare sau de mic este profitul și indiferent dacă sunt bani suficienți pentru dividende sau nu?
Cifrele arată, nu numai în cazul UTI, ci și al tuturor companiilor care își plătesc taxele și impozitele și care creează locuri de muncă înalt calificate, că ele servesc mai ales societății. De aceea, o economie este sănătoasă dacă se bazează pe companii cu capital autohton sănătoase și puternice, capabile să genereze nu numai muncă taxabilă, cum se întâmplă cu corporațiile, ci și valoare adăugată mare și tranzacții profitabile taxabile.
Insist pe ideea de capital autohton pentru că acesta este mai legat de România, produce valoare adăugată mai mare și este mai stabil decat cel internațional, care vine și pleacă după cum îi dictează interesele.
Impresia mea este că România are în “to do list”, ca temă economică, să își “autodistrugă vacile de muls”, adică companiile cu capital autohton considerate “mari” în loc să le “vindece”. Pozițiile câștigate de aceste companii sunt considerate ilegitime pentru că ar fi fost obținute prin corupție, ceea ce parțial poate fi adevărat, în anumite cazuri, și, deci, că ele trebuie eliminate, în loc de a se lua modelul țărilor avansate, în care statul încurajează “vindecarea” companiilor “bolnave” și nu este indiferent la eliminarea lor. Pentru că a elimina capitalul autohton echivalează cu a elimina taxe și impozite, locuri de muncă stabile.
Prin lipsa de preocupare pentru soarta “vacilor de muls”, România pare că merge acum pe eliminarea companiilor locale “mari”, lăsând astfel loc companiilor străine să vină și să ocupe locul liber.
Prin aceasta, România se pare că mizează în continuare numai pe încurajarea IMM-urilor și a micilor firme. Este benefic și absolut nomal să se încurajeze antreprenoriatul și IMM-urile, acestea sunt “plămânul” unei economii. Aici se produce inovația primară, aici se dezvoltă competențe tehnice, dar, în lipsa unui nivel de companii locale dezvoltate, cu resurse financiare și cu referințe, IMM-urile nu au acces la proiecte de infrastructură decât “la mâna a treia”. Ceea ce înseamnă că o economie dezvoltată și stabilă are nevoie atât de un nivel semnificativ de companii mari, cu capital autohton, cât și de un nivel larg, dinamic, efervescent, de IMM-uri și de companii mici. Una fără alta nu funcționează.
Rep: În ceea ce privește firmele lui Ghiță sau Siveco, media ultimelor zile spune că SRI i-a ales tot pe ei pentru un contract foarte mare, faimosul system SII Analytics. Cum comentați?
T.U.: Tocmai am arătat că firmele, în special cele mai mari, mai vizibile, creează venituri în primul rând pentru stat, apoi pentru angajați, și, in final, pentru acționari. Eu nu am auzit de firme care să dea mai multe dividende la acționari decât dau taxe la stat și salarii la angajați. Deci, în afară de firmele de tip “ia-mi-o mie, na-ți-o ție”, apărute oportunistic, când unii sau alții ajung la putere, restul firmelor, care au continuitate, care au cât de cât un volum mare al afacerilor și un număr important de angajați, sunt în realitate mai mult firme ale societății, ale economiei unei țări decât firme ale unor persoane.
Asa cum am arătat, în cazul UTI - dar cred că și în cazul altor firme este la fel - acționarii au luat de 20 de ori, în medie, mai puțin decât a luat societatea (bugetul de stat și angajații).
Deci, dacă în cazul unei astfel de firme, doar acționarii sau anumiți angajati au probleme în justitie și dacă firmele respective s-au restructurat și și-au păstrat capabilitățile, nu cred că problemele trebuie să se răsfrângă asupra întregii firme și asupra societății. Din acest motiv, dacă Siveco sau o firmă “a lui Ghiță” are competențe și se califică pentru un anumit proiect, nu văd de ce să nu fie lăsate să lucreze.
În particular, pot să vă spun că am văzut procesul verbal de adjudecare a acestei licitații, deoarece la ea a participat și una dintre firmele UTI, și nu am ce să comentez sau ce să reproșez. Procesul de licitație a fost transparent și corect din tot ceea ce am văzut și auzit de la colegi. Decizia a fost luată după un lung proces competitiv, în care fiecare companie calificată a trebuit să facă și demonstrații practice cu soluțiile lor. Fiind și pe bani europeni, nu cred că o instituție ca SRI ar risca să facă cea mai mică eroare în procesul de atribuire. Este un proiect prea important și prea vizibil. Restul comentariilor negative cred că sunt povești sau polițe plătite între competitori.
Rep: UTI mai continuă să ia contracte de la stat?
T.U.: Aș face o observație de principiu. Am spus-o de mai multe ori: într-o societate normală, a lucra “cu statul” nu trebuie să fie o sperietoare sau ceva rău. Mai mult sau mai puțin, statul investește și dezvoltă infrastructură. Firmele locale pot și trebuie să profite de aceste oportunități, să participe și eventual să le câștige. Fiecare țară trebuie să își încurajeze firmele locale să “se dezvolte odată cu țara”, pentru că în felul acesta beneficiul fiscal al statului este maxim și, în plus, statul se poate baza pe firmele respective pentru mentenanța și dezvoltarea viitoare. Este, deci, “win win”.
Bineînțeles, însă, că trebuie să depășim etapa de criză morală în care suntem și să începem să avem încredere în capitalul românesc și în modul în care autoritățile atribuie proiectele.
România, ca să iasă din starea de “colonie economică”, trebuie să treacă peste lobby-ul puternic al marilor corporații europene și să își construiască infrastructura cât mai mult posibil cu capital autohton.
Deci, da, după părerea mea, UTI trebuie să continue să lucreze “cu statul”, să își fructifice competențele și referințele. Cu măsurile de “însănătoșire” luate, într-un mediu economic neviciat de interese sau forțe obscure, cred că șansele UTI sunt foarte bune.
Problemele din justiție m-au scos din afaceri, mai dau sfaturi în stânga și dreapta
Rep: Acum, dacă tot v-ati făcut mâna cu Netcity, vindeți și restul afacerilor? În interviul anterior ați afirmat că vreți să vindeți totul. Că nu mai puteți juca un rol în companie din cauza problemelor din justiție.
T.U.: Da, problemele din justiție m-au scos personal din afacerile importante. Nu mai am niciun rol în UTI, așa cum am spus, am ieșit din consiliile de administrație și din pozițiile de management. Mai dau sfaturi în stânga și în dreapta. Mai ajut la identificarea unor noi parteneriate pentru UTI, îmi mai folosesc memoria și am impresia că mai sunt util, deși nu este foarte sigur.
Și, mă gândesc ca după o pauză, impusă sau nu, să mă implic în ceva mai “nevinovat” decât domeniul tehnologiei și al infrastructurii, mai simplu, dar mai inovativ și mai ușor de gestionat. Dar amănunte despre aceste planuri, în interviul următor, dacă va mai exista unul, deoarece este nevoie de timp pentru a contura un plan clar. Oricum, va fi în sfera serviciilor, care, ca model de business, este mai fluentă, cu un cash flow predictibil și relativ constant…
Rep: De ce să nu mai existe un interviu următor? Vă temeți de o condamnare sau ce?
T.U.: Condamnare va urma, cu siguranță. Și destul de curând, în primă instanță. Problema este dacă veți mai fi interesați să faceți interviuri cu condamnați din zona de afaceri. Căci cu politicienii este altfel, ei pot fi condamnați și pot să-și păstreze poziții politice dominante, deci pot să dea interviuri și să fie staruri media, pe când “afaceriștii” sunt “out” total din afaceri și, implicit, și din zona de interes pozitiv al mediei, nu neapărat după condamnare, ci chiar imediat după ce acuzațiile au devenit publice.
Oricum, am destul de a face cu mine însumi, cu experiența ultimilor doi ani, cu problemele din justiție și cu efortul intern de analiză și de evaluare a tot ceea ce am făcut bine și a tot ceea ce am greșit. Poate părea straniu, dar tocmai această scoatere din peisaj este beneficiul dat de Dumnezeu. Pentru că eu nu am știut și nu am putut să mă retrag la timp, nu am știut să stau în banca mea și să nu îmi fac iluzii că România trebuie să își dezvolte companii puternice.
Am mușcat din iluzia de “mărire” și acum trebuie să revin la normal, la smerenie și la “lungul nasului”. Nu pentru că nu s-ar putea sau că nu ar trebui să existe companii cu capital românesc puternice și dinamice, ci pentru că realitatea arată că nu este locul și momentul să îți faci iluzii de mărire. România “colonie de consum” nu are în “to do list” un capitol de dezvoltare economică organică, internă, nu are voie să aibă companii puternice care să dea sustenabilitate și continuitate progresului.
Prioritățile sunt altele și companiile locale nu sunt parte a acestora. Desigur, mă refer la companiile locale care au avut aspirații să participe la dezvoltarea infrastructurii României, așa cum s-a întâmplat în fiecare țară europeană după război… Altfel, evident, putem să vedem câteva companii românești private (foarte puține, însă) care reușesc să se dezvolte în segmentele comercial sau agricol, dar nu și în cel al tehnologiei și infrastructurii.
Scoatem Portul Constanța, Canalul Dunăre - Marea Neagră din “Drumul Mătăsii”?
Rep: La ce vă așteptați totuși în perioada următoare?
T.U.: Păi cum să discutam de viitor dacă nu știm ce proiecte vrem pentru România, dacă, de exemplu, în trecutul foarte apropiat, înțeleg că România s-a autoexclus din “drumul mătăsii” prin neparticiparea la, probabil, cel mai grandios program investițional internațional? Ce viitor este acela fără proiecte de anvergură? Ni l-am amputat prin neparticipare.
Eu iau asupra mea greșelile, accept să plătesc pentru ceea ce am greșit, dar ce politician își asumă răspunderea, de exemplu, pentru această, aș numi-o chiar crimă economică, de a exclude România din proiecte ca “drumul mătăsii sau ca cele din planul Junker? Doar faptul că drumul mătăsii este un proiect “împins” de China și asta ar supăra Europa să ne determine să stăm cu capul plecat și să scoatem Portul Constanța, canalul Dunăre – Marea Neagră și legatura Dunăre – Rin din acest proiect? Din fericire pentru ei, Codul penal nu se referă la astfel de crime economice, așa că pot să continue să-i ignore pe cei care mai avem, totuși, așteptări de la viitorul economic. Și, desigur, se vor găsi argumente “strategice” care să arate că, de fapt, au făcut o faptă bună, chinezii vor fi opriți și Europa va fi din nou salvată de invazia lor…
Rep: Ce mai sperați, totuși?
T.U.: O minune nu poate face decât Dumnezeu. Minunea pe care o invoc pentru mine este ca Dumnezeu să mă lumineze și să imi dea, mie și celor apropiați, puterea să trecem sănătoși peste dificultățile personale, iar pentru noi, ca nație, este ca Dumnezeu să ne dea un lider în care să avem încredere și care să scoată România din mizeria actuală. România nu funcționeaza fără un om puternic și vizionar care să ralieze sprijin popular masiv. Numai un lider puternic poate energiza o nație și poate coagula un proiect de țară ambițios.
Eu cred că în alte țări, în Marea Britanie, în Polonia, în Ungaria, în America, poate chiar și în Franța, … astfel de minuni sunt pe cale să se întâmple. Au apărut lideri cu viziuni care au reușit să capteze încrederea și voința populatiei. De ce nu și în România în viitor? De ce să nu sperăm că o să apară un om luminat, patriot și competent, care să ne ceară încrederea? Cred ca îl vom vota în majoritate.
Și democrațiile au nevoie de locomotive umane. Simpla separare a puterilor și existența mecanismelor democratice, oricât de avansate, nu duc neapărat la progres. Pentru progresul unei companii sau al unei națiuni este nevoie de fermentul uman care, prin mijloace legitime și transparente, să creeze emoția pozitivă față de o anumită viziune.
Pe termen scurt, în lipsa unei locomotive umane, nu mă aștept la nimic semnificativ. Poate doar la cârpeli, la lupte intestine, la plătit polițe, la scuze și explicații, la traseism politic, la dominația “vechilor” asupra “noilor”, dornici dar fără șansă, la dispariția idealurilor și la dominația trivialului. Ne îndreptăm programatic spre mediocritate, subcultură, spre satisfacerea instinctelor primare, spre o societate nivelată de lideri perimați și incompetenți. Educația este la pământ și asta taie orice speranță de dezvoltare în perioada în care capitalul intelectual este cel mai valoros.
Mă aștept, deci, la o degradare sistematică a societății românești până când se va face voia Celui de Sus și vom avea un lider de urmat. Și asta se va întampla cu siguranță atunci când România va da de greu. Deocamdată este bine, sunt locuri de muncă, salariile și pensile cresc și, prin urmare, actul politic scade calitativ pentru că lumea nu are o miză importantă. Dar când, Doamne ferește, lucrurile se vor înrăutăți, sunt convins că vom avea revelația unuia sau a mai multor lideri pe măsura vremurilor.
Rep: Daca tot pomeniți de lideri, tocmai ce l-ați trimis pe Niță la pușcărie și pe Orban la plimbare prin București…
T.U.: Glumiți? Pe aceștia îi considerați lideri ai națiunii? În aceștia stă viitorul nostru? Nu zic, sunt oameni cu experiență politică, dar e cale lungă până la profilul unui lider de țară.
Rep: Păi nu eu zic, alegătorii și partidele îi votează, îi aleg… dar aș relua un joc de cuvinte din interviul trecut când spuneam că sunteți prieten “la cataramă” cu Ludovic Orban, iar dvs. ați negat acest lucru… și iată, ca un făcut, Cataramă a intrat în joc…
T.U.: Și atunci și acum vă spun că nu sunt prieten cu dl. Ludovic Orban. Ne cunoaștem din “activități” anterioare, ne tutuim, dânsul știe drumul la mine acasă, eu nu știu drumul la dânsul, și atât. Îi doresc să iasă cu bine din această situație neplăcută în care, la urma urmei, a intrat singur. Eu personal nu l-am acuzat de nimic, nu am făcut decât să mă protejez pe mine, relatând ceea ce s-a întâmplat, în condițiile în care oricum s-ar fi aflat despre discuția noastră, eu fiind sub monitorizare totală, așa cum am mai explicat. După câteva zile în care am “rumegat” singur situația și posibilele consecințe, m-am hotărât, fără să mă consult cu cineva, să merg și să dezvălui eu situația creată înainte de a se afla “pe alte căi”.
Faptul că procurorii l-au inculpat și l-au trimis în justiție, cu sau fără probe suficiente, este problema dânșilor. Dl. Orban a jurat pe Biblie că nu a greșit cu nimic niciodată și, probabil că așa este… Doar bunul Dumnezeu și cu el știu.
În cadrul procesului, eu am dat o declarație la ICCJ care, după cum văd din motivarea apărută între timp în media, l-a ajutat pe dl. Orban ceea ce, încă odată, arată că nu am fost “pus” sau “influențat” să îi fac rău. Dacă eram “pus”, cred că logic era să dau o declarație care să îi înrăutățească situația.
Oricum, pentru că s-a speculat mult pe această temă, vreau să afirm că nu m-am folosit de denunțul făcut împotriva d-lui Orban în sensul de a-mi ușura situația în alte dosare. Acest lucru se poate verifica.
Rep: Dar iată că justiția și-a spus cuvântul și Ludovic Orban candidează …
T.U.: Repet, îi doresc să scape definitiv de acuzații și să candideze. Asta sub aspect juridic. Dar, sub aspect politic, dacă PNL rămâne ancorat în trecut și îl alege, nu este, după părerea mea, un semnal bun pentru marea masă a alegătorilor de dreapta, pentru tineri, pentru antreprenori și pentru nehotărâți. Aceștia vor vedea în Ludovic Orban nu neapărat o perspectivă credibilă, pentru că el nu are un profil de dreapta și pentru că nu prea a câștigat nicio competiție electorală, ci mai degrabă o “lesă politică” a baronilor PNL.
Aceiași baroni, care, la alegerile locale, și-au lasat candidatul principal să umble prin târg după “șuturi în fund” după cum s-a exprimat chiar candidatul în cauză, în de acum “celebra” discuție cu mine… Unde erau atunci baroneții locali care, acum, l-au încadrat în poza de grup și îl girează?
Un partid și o țară trebuie conduse mai mult ca o corporație, ca o firmă și mai puțin ca o familie și în niciun caz ca o “famiglie”
Rep: Și cu jocul de cuvinte cum rămâne?
T.U.: Bun, este o întâmplare că în jocul de cuvinte din interviul anterior, când spuneați că am fost “prieten la cataramă” cu dl. Ludovic Orban, acest joc de cuvinte se potrivește cu numele dlui Viorel Cataramă, care, între timp a devenit și el candidat. Înțeleg că la asta vă referiți.
Dacă tot insistați, vă spun părerea mea personală. Eu, cu toate că sunt “afacerist”, sunt un om de centru - stânga. Nu îmbrățișez ideile liberale extreme, nu sunt pentru o societate “deschisă” dictaturii minorităților sau a capitalului financiar, nu sunt de acord ca minoritatea LGBT să poată adopta copii, deși sunt de acord că trebuie ca și ei să aibă o formă de parteneriat familial, nu rezonez la toate ideile din programul dlui. Cataramă, dar, dacă ne uităm la personalitatea și la experiența candidaților, dânsul ar trebui să fie un candidat redutabil. Are forță, energie, este convingător și are o mare experiență politică și de afaceri. Un profil complet de lider pentru ideologia de dreapta. Și singurul cu aceste capabilități și cu mentalitatea de câștigător.
Dl. Cristian Bușoi are și el calități importante, este competent, este tânăr, poate cu mai puțină experiență politică, ceea ce, însă, nu ar trebui să fie totuși un handicap major pentru că politica se învață “on the job”.
După părerea mea, un partid și o țară trebuie conduse mai mult ca o corporație, ca o firmă și mai puțin ca o familie și în niciun caz ca o “famiglie”. Prin urmare, liderii, în special cei de dreapta, ar trebui să fie dintre cei cu experiență și în afaceri sau să își atragă în echipă oameni de acest fel.
Rep: În cazul lui Niță, însă, se pare că ați fost mai convingător…
T.U.: V-am mai spus, acuzațiile și dosarul le fac procurorii. Eu am fost întrebat în cadrul cercetării penale din dosarul meu și al dlui Nechita, “cine este acest Niță?” pentru că numele dânsului a apărut în mai multe convorbiri ale dlui Nechita cu denunțătorul și finul său, dl. Mardarasevici.
La fel au fost întrebați și ceilalți inculpați din dosar… Eu am spus ceea ce știu eu, alți martori au spus ceea ce știu ei, procurorii au acuzat, iar judecătorii au luat o primă decizie.
Aceasta este realitatea judiciară de la noi. Cutia Pandorei a fost deschisă prin noile coduri penale, denunțurile sunt cam singura cale de autoapărare și, eventual, de “prevenție” a inculpărilor viitoare. Și nimeni nu mai poate să oprească tăvălugul dezvăluirilor. S-a ajuns, inevitabil, chiar la o competiție, cine se mișcă primul, acela scapă… Imaginea personală nu prea mai contează, la început este neplăcut să fii etichetat “turnător”, dar cu timpul realizezi că nu ai altă șansă, că dacă nu o faci tu, cu siguranță se va găsi cineva să o facă împotriva ta…
Rep: Și nu considerați corectă etichetarea din media?
T.U.: Media a devenit extrem de militantă și de interesată în toată lumea, nu numai la noi. Dar, pe lângă asta, la noi mai este, uneori, și inconsecventă. Pe de o parte dorește aflarea adevărului și sancționarea celor vinovați, salutând toate “execuțiile”, pe de altă parte îi atacă pe cei care mai spun câte ceva din adevărurile dureroase ale ultimilor ani.
Dar ar trebui să luăm lucrurile așa cum sunt: suntem într-un plin proces de curățare a societății la toate nivelurile, de schimbare a mentalităților, de transformare a politicii dintr-un instrument de a face bani într-un instrument în folosul cetățeanului, de a transparentiza afacerile... Este, desigur, greu pentru foarte mulți să recunoască că au greșit, că au făcut compromisuri, este posibil și chiar probabil ca în această uluitoare încrengătură de dezvăluiri să apară și nedreptăți și victime colaterale, chiar și erori de toate felurile. Procesul de igienizare a societății, însă, cred că este de neoprit, cel puțin o bună perioadă de timp.
Această situație ar putea fi gestionată cât de cât dacă denunțurile și declarațiile (de fapt, un denunț este o declarație “în premieră”, care îți oferă un scaun de martor cu centura de siguranță) s-ar baza pe adevăr, pe realitate și nu pe invenții sau denaturări făcute la comandă. Este greu să se deslușească aparența de adevăr din masa mare de dezvăluiri, să se discearnă un interes personal culpabil de a face un denunț de ceea ce putem numi un interes personal legitim. Pentru că nimeni nu face un denunț fără să aibă un interes personal, fie și acela de autoapărare. Dar, este esențial ca acest interes personal să fie legitim, adică să se bazeze pe un adevăr sau pe o percepție de adevăr din partea celui care îl face.
Eu am fost denunțat tot de dl. Mardarasevici, la fel ca și dl. Nechita, și, din acel moment, am avut două alternative: să neg, sau să recunosc și să dezvălui mai departe ceea ce știu legat de acel dosar. Conștiința m-a împiedicat să neg că am greșit într-o anumită măsură și m-a făcut să aleg a doua variantă, aceea de a-mi recunoaște partea mea de vină.
Deoarece “adevărul meu”, anterior inculpării, se baza pe percepția mea personală despre corupție și nu pe prevederile codului penal, pe care nu le cunoșteam în amănunt, și care fac ca și o promisiune să fie faptă de corupție. Am ales să recunosc “adevărul rechizitoriului”, ceea ce mi s-a părut a fi singura soluție onorabilă, dacă se poate spune așa. Iar în rechizitoriu, numele dlui. Niță fiind prezent, a trebuit să explic “cu mâna pe Biblie” ceea ce știu.
Rep: În interviul anterior vorbeați despre necesitatea de autovindecare a businessului. UTI mai este bolnav?
T.U.: Noua echipă managerială a lucrat mult și a lucrat bine pentru însănătoșirea companiei și a relațiilor de business ale acesteia. Acționarii au sprijinit-o financiar și acum UTI este vindecată atât de vulnerabilitățile financiare, cât și de “năravurile trecutului”, acționând cu mare grijă la respectarea ad litteram a tuturor prevederilor legale și morale.
Aș zice, totuși, că este încă în “convalescență” pentru o vreme, pentru ca vindecarea să fie stabilă. Dar, pe măsură ce trece timpul, reabilitarea completă devine tot mai vizibilă și mai credibilă. Cred că prin toamnă, UTI va veni, din punct de vedere reputațional, cu o surpriză plăcută atât pentru parteneri, cât și pentru mediul de afaceri.
Dar întrebarea este: ce folos e să fii o companie sănătoasă și cum te poți menține într-o economie bolnavă? Poți să te menții sănătos într-o economie în care statul nu numai că nu investește, nu numai că nu se atinge de fondurile europene, dar nici măcar nu plătește la timp? Arieratele sunt din nou la cote uriașe, statul nu numai că nu își plătește restanțele, dar și pentru plățile curente, de multe ori trebuie să ajungi în instanță și să aștepți ani de zile pentru ca niste birocrați speriați să semneze plăți legitime și exigibile.
Pentru a nu rămâne tributară sectorului de stat, UTI a mers și pe drumul investițiilor private, investind 40 mil euro în proiectul Netcity, de exemplu, dar și aici s-a lovit de tratamente discriminatorii față de investitorii privați. Firmele cu capital românesc nu sunt bune nici pentru ajutoare de stat, nu sunt bune nici pentru concesiuni și PPP-uri și nici chiar dacă își investesc banii lor. Ele sunt bune ca țapi ispășitori, ca ținte ce trebuie atacate, ca un rău necesar.
Rep: Păi statisticile spun că economia românească duduie…
T.U.: Duduie PIB-ul, adevărat. Dar nu și economia reală, nu și infrastructura, nu și mediul de afaceri. Duduie importurile, duduie împrumuturile și datoria externă, duduie consumul în favoarea altor economii, de unde se importă marfă. Românii au venituri crescute, ceea ce este bine, dar, în loc să economisească sau să cumpere mai multe produse autohtone, aruncă totul pe blink - blink-uri de import.
