Ovidiu Predescu: Într-un interviu publicat sub titlul edificator „Saltul de la «cercetări juridice» la «cercetarea științifică a dreptului» reprezintă marea provocare a Școlii românești de drept”, susțineați teza că dreptul nu e o știință și că cercetarea juridică nu e una științifică, ci, mai degrabă, o activitate de documentare, de interpretare și de elucidare a reglementării juridice la un caz dat. La capătul unei misiuni publice de director al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române de peste 13 ani și 3 luni (cel mai longeviv dintre titularii structurii academice naționale) venea o concluzie mai puțin așteptată și atât de severă. O reacție de moment ori o constatare definitivă?
Mircea Duțu: În știință nu se emit concluzii ca reacții de moment, așa că, din păcate, era și e vorba de o convingere definitivă, poate cu unele nuanțări și precizări de context și de evoluție a percepțiilor. În concret, în rezonanță cu un curent european dominant, consideram că, pe de o parte, cunoașterea juridică a dreptului nu e una științifică, iar pe de alta, că o cunoaștere științifică a dreptului nu poate să fie juridică. Încercările de atenuare a impactului unei atari afirmații nu pot decât să demonstreze că activitatea juristului poate să fie privită, totuși, și ca un compromis, ca una științifică, fie ea și sub aspectul unei anumite mici părți, și conjunctural. Desigur, într-un demers de o oarecare reabilitare efortul pare că merită să fie depus în numele, deopotrivă, al participării la o dezbatere științifică și juridică la modă ca să spun așa , al solidarității de breaslă și al speranțelor pentru viitor.
Ovidiu Predescu: Achiesând la această din urmă perspectivă, care ar fi șansele și datele unei, în cele din urmă, științe a dreptului și a cercetărilor care îi sunt consacrate?
3 aprilie - Eveniment Profit Health.forum - Sănătate nouă
16 aprilie - Maratonul de Educație Financiară
Mircea Duțu: Pentru a relansa discuția și mai ales cu speranța generării unei dezbateri printr-o mai mare concretețe și simplificare a lucrurilor, cred că se impune, în prealabil, să precizăm ceea ce se înțelege prin o știință. De această dată să acceptăm și să pornim de la cea propusă de K. Popper conform căreia aceasta poate fi definită ca activitatea constând în a produce un ansamblu de afirmații pe care e posibil să-l invalidăm, infirma ori chiar să-l testăm. Așadar, criteriul posibilității de infirmare e unul determinant. O atare accepțiune presupune, în mod implicit, dar nu necesar, ca obiectul științei să fie realitatea – altfel cum am testa o teorie? –, care ar fi referențialul care să-i fie exterior. Odată acceptat un atare orizont, important e a-l privi din perspectiva ce ne interesează și putem ajunge la judecăți și concluzii de compromis, inclusiv în privința spațiului juridic.
Ovidiu Predescu: În ce ar consta aceasta?
Mircea Duțu: Optând pentru abordarea filosofică a temei datorate lui M. Villey (1914–1988), fondată, la rândul său, pe cea a lui Aristotel, devine mai facil a explica și a înțelege dreptul și activitatea juristului, practician ori teoretician. O atare concepție poate fi rezumată la două teze-far: dreptul are ca finalitate justiția particulară, așa cum o definea Stagiritul, adică cea care are ca funcție a atribui fiecăruia ceea ce îi revine, în termeni de bine și de sarcini și, respectiv, în mod corelativ, el nu e o normă de comportament, nu e imperativ, în ceea ce îl distinge de morală. A atribui fiecăruia dreptatea sa, justa parte e considerat obiectul ramurilor de drept privat care tratează aspecte ale patrimoniului, bunuri, obligații, contracte ș.a. Aceasta e finalitatea acțiunii în revendicare ori a partajului, convențional sau judiciar. Aserțiune verificabilă și în privința răspunderii civile cu referire la compensarea unei daune și deci la a determina asupra cui îi revine sarcina și în ce măsură. La fel și în ceea ce privește dreptul contractelor. Sub aspect contencios, el ar avea ca obiect a ști dacă prestația e în mod efectiv datorată creditorului, dacă ea satisface așteptările sale legitime și, în caz contrar, cum să se repare decepția sa. În același sens apare și negocierea, întrucât ea are ca obiect ajungerea la un acord echilibrat și armonios. Această funcție de repartiție străbate, într-un anumit fel, și celelalte ramuri de drept străine patrimoniului. Astfel, filiația, care privește persoana în sine, nu cuprinde, la rândul ei, mai ales norme de comportament, vizând exclusiv a atribui filiație unei persoane, pe care o supunem judecății lui Solomon. După cum, chiar – și poate mai ales – dreptul penal nu poate fi redus la o funcție deontică. Rolul său nu e atât cel de a determina comportamentele ce trebuie să fie reprimate, cât a prevedea atent pedepsele; nu există infracțiune care să nu fie însoțită de o pedeapsă proporțională gravității faptei și atitudinii (profilului) făptuitorului. Însăși forma enunțului legii penale permite a se exclude a fi în substanța sa necesară; ea nu face decât să tragă consecințele unei norme morale preexistente; regula de această natură e formulată ca un imperativ categoric (să nu ucizi, să nu furi!), în timp ce cea penală e exprimată ca unul ipotetic și, ca atare, efectul e subordonat unei condiții. Prin urmare, norma penală de incriminare nu face altceva decât a determina care sunt regulile morale care ar fi sancționate (pedepsite penal) și a stabili scara pedepselor proporționale. Iar rolul procesului penal va fi acela de a fixa, în cadrul pedepselor prevăzute de lege, pedeapsa cea mai proporțională circumstanțelor date, odată acestea stabilite. Dacă admitem astfel că dreptul are ca finalitate a realiza justiția particulară, urmează a surprinde, descrie și evalua activitatea aferentă juristului din perspectiva temei care ne interesează.
Ovidiu Predescu: Admițând demonstrația și aprecierile de mai sus, în ce ar consta, în mod definitoriu, activitatea desfășurată de un jurist?
Mircea Duțu: Din moment ce admitem că dreptul are ca finalitate a atribui fiecăruia ceea ce e al său, și funcția juristului, întrucât constă în realizarea lui, va fi aceea de a determina ceea ce e just pentru fiecare. O primă tentație ar fi, dintr-o atare perspectivă de principiu, a considera că el nu ar putea decât să se întemeieze pe un text de autoritate legitimă spre a determina care e partea justă, că el nu ar face decât să aplice textul. În lucrarea sa Conflictul facultăților Im. Kant ne oferă prețioase considerații filosofice în această privință. „Juristul, ca bun cunoscător al teoriei, scria el, cercetează legea care garantează ce revine fiecăruia […] dar nu pe baza rațiunii sale, ci prin Codul de legi dat și ratificat la cel mai înalt nivel al statului. La modul cel mai onest, nu i se poate cere să demonstreze adevărul legilor și a conformității lor cu dreptul, și nici să le apere în fața obiecțiunilor ce le sunt ridicate de către rațiune. Căci decretele arată în primul rând ce aparține dreptului; în ce privește posibilitatea de a merge mai departe, pentru a cerceta dacă decretele însele sunt sau nu drept, o atare întrebare juriștii nu pot decât să o respingă ca fiind, pe bună dreptate, absurdă”. De multe ori legiuitorul nu a făcut decât să consacre jurisprudența anterioară, necontrazicând-o ori corectând-o decât în mod excepțional și, în general, pe baza unui consens doctrinal. Or, dacă a trebuit să codifice jurisprudența e întrucât ea nu era deja în cod, ceea ce înseamnă, altfel spus, că sistematizarea codificatoare apare ca o consacrare a puterii creatoare a jurisprudenței, așa cum a fost cazul operei juridice napoleoniene în Franța, la începutul veacului al 19-lea și, mai ales, a celei germane de la finele aceluiași secol și începutul celui următor. Și legea apare astfel cu rolul de a determina justul: un mijloc de a cristaliza, autentifica și publica soluțiile degajate de judecători. Dar, atenție, în cele mai multe cazuri juristul nu face decât, și în cel mai bun caz, să invoce ori să aplice un principiu preexistent care nu e în mod necesar unul de text, cutumiar ori degajat de jurisprudență. Contrariul ar fi îngrijorător, fiind vorba de o tradiție juridică care își găsește rădăcinile în Antichitate. Cu toate acestea, să admitem că activitatea unui practician nu se reduce la a verifica dacă sunt întrunite condițiile de aplicabilitate ale unei reguli spre a trage consecințele cuvenite. El se va confrunta, de asemenea, cu chestiuni noi, cărora se va impune a le aduce un răspuns. Textul ori principiul general de drept, când există unul, servește în mod evident de matrice ori de model, dar în tăcerea dreptului obiectiv asupra problemelor precise care îi sunt supuse soluționării, judecătorul trebuie să forjeze el însuși principii.
Ovidiu Predescu: O concluzie interesantă și mai puțin vehiculată la noi. Spre o mai mare edificare, exemplele concrete, fie ele oricât de rare, ar fi binevenite.
Mircea Duțu: Care trebuie consolidată în sensul că, în mod evident, o veritabilă contribuție științifică e atunci când judecătorul statuează în temeiul unui principiu general pe care îl elaborează el însuși în absența unui text, cum a fost cazul figurii juridice a îmbogățirii fără justă cauză, ori atunci când se recurge la o trimitere la o prevedere legală în mod pur artificial, cum a fost în situația raportării la o dispoziție a codului civil spre a considera că un proprietar nu ar trebui să abuzeze de dreptul său de proprietate, adică de a uza de bunul său spre a vătăma și fără un interes legitim. La fel și interpretarea articolelor 544 și 1382 din Codul civil francez care afirmă că un proprietar nu poate să impună unui vecin inconveniente anormale, proba fiind în acest sens că acest dublu fundament textual, cu totul artificial, a fost abandonat, în final, în profitul unui principiu sui generis, înainte ca legislatorul să intervină și să-l consacre expres. Nu e vorba de o interpretare pentru că judecătorul nu a ales o semnificație în cadrul unui fascicul de altele posibile, ci a elaborat o soluție ad hoc, la o situație dată pe care a formulat-o în termeni generali spre a putea să se aplice la alte situații asemănătoare.
Aceste câteva exemple celebre nu constituie deloc excepții ori cazuri particulare ci, dimpotrivă, paradigme ale muncii juristului. Procedeul intelectual e, în consecință, același atunci când juristul redactează rezolvări majore într-un silogism judiciar, în cadrul concluziilor ori al unei judecăți ori chiar și atunci când se formulează o clauză a unui contract. Existența unui text, al unui precedent tipic ori, pentru întocmirea unui contract, a unei clauze-tip pertinente nu constituie, eventual, decât o comoditate, în condițiile în care munca a fost făcută deja de altul – chiar dacă aceasta poate implica un efect de interpretare și de reformulare. Dimpotrivă, în absența textului, precedentul cu adevărat topic ori a clauzei-tip în mod veritabil pertinente va trebui precedat prin analiză, ori dimpotrivă prin distincție, cu ceea ce există. Fapt ce se impune atât pentru practicieni, cât și pentru autori. Principalele lor moduri de expresie, manuale, articole și note/comentarii de jurisprudență constituie, în mod evident, lucrări de sinteză, prezentând și articulând între ele soluții constituind, în definitiv, dreptul pozitiv. În acest fel ei nu fac decât să prelungească munca obișnuită a practicienilor. Dimpotrivă, atunci când oferă o abordare prospectivă și critică putem spune că și ei participă la elaborarea dreptului însuși, ca atare.
Ovidiu Predescu: Asemenea contribuții jurisprudențiale inovatoare, cu valoare de principiu se înregistrează și în plan internațional?
Mircea Duțu: Având în vedere particularitățile justiției internaționale, exemplele sunt mai rare, dar cu atât mai mult relevante. Aș cita, din această perspectivă, și cu titlu chiar de actualitate, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO sau Curtea), pronunțată, la 9 aprilie 2024, în cauza Verein KlimaSeniorinnen Schweiz ș.a. c. Elveția (nr. 53600/20) prin care, invocându-se formal art. 2 (dreptul la viață) și art. 8 (dreptul la viața privată) din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția europeană), s-a degajat un nou drept, cel „la o protecție efectivă de către stat contra efectelor prejudiciabile pentru bunăstare, sănătate și viață decurgând din schimbarea climatică”. El se înscrie într-o dinamică de instituire a principiului justiției climatice, adică a unei supuneri a activității publice formalizate juridic în favoarea acțiunii de combatere a dereglării climatice, dar, de asemenea – cum e cazul în speță – independent de orice angajament specific privind această problemă. Așadar, Elveția a fost condamnată nu pentru nerespectarea angajamentelor internaționale în favoarea luptei contra încălzirii climatice, ci din simplul fapt al inacțiunii sale climatice ori a insuficienței acțiunii întreprinse de Confederație față de ceea ce putea să i se ceară în temeiul drepturilor omului. Instanța a plecat de la câteva principii generale, dificil de contestat, dar a tins să extindă acest caracter la unele din aplicațiilor lor; pretenția de a face să decurgă din principii axiomatice o politică privind clima determinată pare a fi o depășire a misiunii sale. De-a lungul celor 28 de pagini ale hotărârii, judecătorii europeni explică, cu multă pedagogie, premisele care i-au condus la sancționarea Republici elvetice. În cauză, Curtea pare a se substitui corpusului civic, în determinarea justului politic. Trei aserțiuni ale jurisprudenței instanței de la Strasbourg converg spre o atare concluzie: prima, cum că gravitatea situației actuale ar cere din partea judecătorului o intervenție nu numai nouă, dar, de asemenea, și excepțională, adică literalmente o acțiune ce scapă controlului guvernului reprezentativ. Apoi că, anumite persoane pot acționa contra altora, întrucât ele sunt mai mult victime decât altele. Și, în al treilea rând, faptul că norma privată a fiecărui individ, comandă în situații excepționale a schimba norma politică.
Desigur, rolul creativ, de contribuție științifică, al CEDO privește situația ce rezultă din faptul că ineditul problemei climatice în raport cu datele Convenției europene a impus o adaptare majoră a dreptului, trecând peste contingență. A fost vorba de a determina ceea ce este materialmente just la o epocă determinată și nu de a apăra o viziune ab origine a documentului juridic. În numele circumstanțelor excepționale, Curtea s-a substituit procesului democratic și a impus o politică climatică, apreciind justul într-o cauză cu valoare universală și creând, prin aceea, cu știință, dreptul.
Ovidiu Predescu: Dar cum putem ajunge de aici la concluzia fermă că activitatea juridică e, într-un anumit fel și chiar cu asemenea limite, științifică?
Mircea Duțu: Analiza propusă mai sus ne permite să extragem, în acest sens, cel puțin trei constatări semnificative. Mai întâi, din moment ce îl definim prin finalitatea sa, adică prin justiția particulară, dreptul e determinat de inteligență și nu prin voință. Ideea că el ar fi opera acesteia din urmă e, mai degrabă, o iluzie a gândirii juridice moderne și a nominalismului care a fondat-o. Ea a ajuns de altfel la o aporie pentru că e imposibil din punct de vedere rațional de a da un criteriu ultim pentru a fonda legitimitatea unei autorități de a spune (zice) dreptul. Spre a ne convinge, ni se invocă un exemplu clasic: ceea ce distinge perceptorul de un hoț, nu e faptul că ordinul primului se întemeiază pe legea finanțelor, căci s-ar pune atunci în discuție validitatea actului normativ respectiv. Cert, răspunsul adecvat e evident: validitatea se bazează pe faptul că ea a fost adoptată conform constituției. Dar problema s-a deplasat numai: care e atunci fundamentul valabilității constituției? Norma fundamentată, pe care Kelsen ne obligă să o presupunem? Or, tocmai faptul însuși de a trebui să o presupunem ne arată absența de răspuns la chestiunea validității constituției. Ceea ce distinge perceptorul de un hoț e, așadar, faptul că primul acționează potrivit justiției: e just ca fiecare să ia partea sa din sarcinile publice. Și legea finanțelor nu are ca obiect decât a determina, prin deliberare, care e justa parte pe care fiecare trebuie să o suporte. Ca atare, acesta ar trebui să fie obiectul dezbaterii cu această ocazie.
Apoi, munca juristului nu e deductivă, ci inductivă: nu e vorba de a deduce soluția la o chestiune a unui principiu general (ori, a fortiori, a unui text general), ci de a formula, într-o manieră generală și abstractă, pe cea a unui caz particular. Silogismul nu e veritabila structură a raționamentului juridic, el nu e decât un plan de expunere a concluziei acestuia. În fine, nu e loc pentru a distinge între dreptul și cunoașterea dreptului, în acest sens activitatea autorilor teoreticieni se înscrie în continuitatea activității practicienilor. Și unul, și altul vizează a ajunge la soluția justă a unei probleme date. Chestiunea supusă particularului e una aparte; autorul are ca rol să sintetizeze aceste soluții particulare, să le evalueze și să le critice, ori de a propune rezolvări alternative. Funcția critică nu e mai puțin cunoscută și practicianului, care poate apela la un reviriment jurisprudențial ori la a contesta constituționalitatea ori convenționalitatea unei reguli de drept. Nu există, prin urmare, o soluție de continuitate între enunțurile care constituie prescripții (lege, hotărârea judecătorească, contract) sau sinteze (lucrările doctrinale) și cele care constituie o propoziție (concluziile pledoariilor, lucrările doctrinare prospective ori critice). Pertinența unei prescripții ori a unei propoziții depinde, în ultimă analiză, de gradul conformității sale cu justiția.
De aici s-ar putea concluziona că dreptul e o știință. Pe de o parte, precum orice știință, el vizează a formula în termeni generali, prin inducție, o soluție la o problemă particulară. Miza nu e aceea ca respectiva prescripție să fie adevărată ori validă, ci ca ea să fie justă. Inducția nefiind un procedeu logic fiabil, justiția principiului propus nu poate să fie decât conjuncturală.
Pe de altă parte (și în mod corelativ) el ar satisface criteriul infirmării propus de K. Popper: oricare ar fi natura sa, legislativă, jurisprudențială ori doctrinală, o prescripție ori o afirmație juridică, formulată în termeni generali, poate fi infirmată dacă se demonstrează că, într-un caz particular (chiar într-o manieră generală) ea a ajuns la o soluție injustă. Se va cuveni atunci, a minima, a fi reformulată pentru a se evita această consecință particulară. În mod corelativ, există un progres în drept. Întrebării dacă „dreptul e o știință” i s-ar putea răspunde astfel afirmativ. Desigur, cu câteva precizări. Nu se poate pretinde, în niciun caz, că orice activitate a juristului, în special cea a practicianului, să poată fi restrânsă numai la o activitate științifică. Arta, tehnica au partea lor considerabilă. Nu e suficient, prin urmare, a formula prescripții juste, trebuie să se permită și realizarea lor. Aceasta presupune de a ști a redacta un act juridic, a se conforma regulilor procedurale, a convinge cu judecata sa.
Ovidiu Predescu: Alături de dreptul mediului și al climei și, respectiv, dreptul urbanismului, vă afirmați în ultima perioadă și ca un pionier, în România, al Dreptului inteligenței artificiale. Numeroasele studii și articole deja publicate și lucrarea Elemente de dreptul inteligenței artificiale (Editura „Universul Juridic”, 2025) stau mărturie în acest sens. Cum apreciați rolul IA în acest demers de afirmare a dreptului ca știință?
Mircea Duțu: Inteligența artificială (IA), prin aplicațiile sale, a devenit omniprezentă în preocupările noastre profesionale și în activitățile de zi cu zi. Ea a devenit inevitabilă pentru învățământ și cercetarea științifică, indiferent de disciplină. În anumite universități grupuri de lucru dezbat eventualitatea redactării unei carte de bune practici, al cărei conținut nu face încă un consens. Tot mai mulți consideră că a venit timpul de a se institui o formare sistematică a cunoașterii bazelor funcționării IA, redactării cererilor sau chiar de bune practici în materie de supervizare a rezultatelor furnizate. Acest studiu ar trebui să fie dispersat din primii ani universitari și până la finele cursurilor aferente.
Potențialul IA e imens în toate domeniile cunoașterii: ameliorarea diagnosticului și descoperirea de noi molecule în medicină, dar și un ajutor tot mai prețios în instrumentarea dosarelor și pronunțarea hotărârilor judecătorești. Capacitățile de modelizare și de predicție ale domeniului sunt aliați redutabili ai geologilor și geografilor pentru prevederea și înțelegerea fenomenelor climatice. Așadar, juriști, istorici, psihologi, filosofi ș.a. pot profita, în mod egal, de binefacerile noilor tehnologii. Asemenea constatări ar trebui să implice o reacție foarte rapidă și pe măsură din partea universităților. Îmi place să afirm că Universitatea Ecologică din București se afirmă deja într-o atare direcție.
În privința cercetării științifice a dreptului și a afirmării dimensiunii sale de perimetru al cunoașterii, aplicațiile IA ajută, în primul rând, la analiza, sistematizarea și corelarea bazelor de date de texte, de jurisprudență și de doctrină. Impactul e deja major și nu neapărat pozitiv pentru simpla cercetare juridică. Dimpotrivă, sprijinul se anunță major pentru prospecția creatoare a fenomenului juridic și impactul decisiv pentru viitorul dreptului în sine. Un subiect ce ar merita o discuție separată, pe care v-o propun încă de pe acum.
Ovidiu Predescu: Desigur accept cu interes profesional provocarea. Și o ultimă întrebare care ne privește direct pe noi juriștii români: După această incursiune într-o atare perspectivă a științei dreptului și cercetării sale, cum poate fi calificată prezența românească în domeniu?
Mircea Duțu: Din păcate suntem încă sub zodia marii așteptări a apariției unei veritabile și consistente contribuții românești în această materie. Trebuie să recunoaștem și să ne asumăm faptul că, cel puțin în privința modernității am fost și suntem o civilizație, cultură și știință juridice de împrumut și de, cel mult, imitație (adaptare) creatoare. Marea fondare juridică națională din a doua jumătate a veacului al 19-lea a însemnat preluarea, practic tale quale, a legislației europene, îndeosebi franceze, alături de concluziile jurisprudenței și de tezele doctrinei pertinente, așa cum s-a întâmplat, toute proportion gardée, și post-1989. Despre ajungerea la o veritabilă literatură juridică românească A. Rădulescu vorbea abia la începutul anilor 1930, apoi totul s-a năruit sub avalanșa istoriei, spre a se relua împrumuturile și a se promova imitația, de această dată spre orizonturile roșii sovietice, iar după eșecul istoriei (a câta oară?), în 1989, conform „consensului de la Washington” a urmat deșertul ideatic al ultimilor trei decenii și jumătate în ipostază de exclusivă „piață de desfacere juridică”. În orice caz, fie și ca o rara avis, creația juridică trebuie să poarte și o amprentă românească! Când? Rămâne de văzut. Responsabilitatea noastră, a celor de azi, e mai degrabă aceea de a menține ideea unui atare imperativ, chiar dacă împlinirea sa va aparține, cel mai probabil, viitorului și celor care vor veni.
Ovidiu Predescu: Vă mulțumesc domnule profesor pentru acest interviu având ca subiect dilema științei dreptului și a cercetărilor care îi sunt consacrate și mai ales pentru perspectiva filosofică, dar și realistă a abordării acesteia de către dumneavoastră.
Un material Legal Marketing
