Autori: Oana Chiriță, Senior Partner & Raluca Colcieri-Moldovan, Avocat Asociat
În ultima perioadă una din cele mai dezbătute chestiuni în domeniul transporturilor și al consultanților fiscale și juriști deopotrivă este problematica calificării diurnelor ca și parte a salariului minim, respectiv ca și venit cu caracter salarial.
Cea mai mare parte a abordărilor și interpretărilor de până acum au pus semnul egalității între parte a salariului minim și venit cu caracter salarial/venituri salariale impozabile atunci când au analizat natura juridică a diurnei și rolul acesteia. Abordarea este însă în opinia noastră eronată, deoarece cele două noțiuni nu sunt absolut deloc echivalente.
În sensul acesta, există o avalanșă de controale ANAF la întreprinderile de transport rutier, unele finalizate și altele pe rol, în care organele de control fiscal recalifică diurna ca și componentă a salariului minim și stabilesc subsecvent că aceasta va fi calificată drept venit cu caracter salarial în sensul Codului Fiscal. În această argumentație inspectorii ANAF își iau ca puncte forte de referință Directiva 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, Legea nr. 16/2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale și respectiv hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-396/13.
Între timp, aceleași concluzii ca și în cauza C-396/13 se regăsesc în hotărârea recent pronunțată de Curtea de Justiție în cauza C-428/19 ce a vizat o serie de întrebări adresate de o instanță din Ungaria.
Ce se omite însă să se menționeze este că ambele hotărâri indicate mai sus au fost pronunțate în baza Directivei 96/71/CE ce are drept scop instituirea unui nucleu minim de norme imperative care să asigure protecția drepturilor sociale ale lucrătorilor. În acest sens Directiva prevede noțiunea de salariu minim și ce anume intră în componența acestuia, adică în sensul de a se asigura că statele nu derulează activități de social dumping și că angajații lor nu beneficiază de drepturi inferioare față de angajații din alte state. Or, în exact acest scop în ambele hotărâri (și în altele similare) CJUE a decis că diurna intră în componența salariului minim, adică atunci când se analizează dacă veniturile obținute de un angajat dintr-un stat membru sunt echivalente celor obținute de un angajat dintr-un alt stat membru unde primul își desfășoară temporar activitatea. Ca să fie și mai clar, în niciuna din hotărâri nu se tratează problema impozitării sau a neimpozitării diurnei, aspect care este la latitudinea fiecărui stat în baza legislației naționale.
Mergând mai departe, organele fiscale fac o confuzie gravă între salariu minim și rolul acestuia de protecție socială a lucrătorilor din statele UE și veniturile impozabile ceea ce este un aspect pur fiscal cu privire la care se aplică dreptul național.
Dacă diurna și tratamentul ei fiscal nu ar fi definite în dreptul român poate că o anumită confuzie ar fi justificată, însă nu acesta este cazul. Mai exact, actualul Cod fiscal prevede faptul că regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și veniturilor considerate asimilate salariilor, adică diurnei, doar pentru partea care depășește plafonul neimpozabil.
Cu alte cuvinte, nu intră în calculul impozitului pe venit al și al contribuțiilor sociale, indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, primite de salariați, pe perioada delegării și detașării în țară și în străinătate, în interesul serviciului, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit prin Hotărâre de Guvern, precum și cele primite pentru acoperirea cheltuielilor de transport, cazare și masă. Astfel, Codul fiscal reglementează diurna ca venit neimpozabil în măsura în care se respectă plafonul legal și diurna nu constituie sub nici o formă un venit de natură salarială.
De altfel, chiar și în cazul în care se depășește plafonul diurnei, sancțiunea fiscală nu ar trebui să fie reconsiderarea diurnei și încadrarea în categoria veniturilor asimilate salariilor, ci cel mult impozitarea cheltuielii aferente cu diurna, prin trecerea la sume nedeductibile, cu influență asupra impozitului pe profit.
Această concluzie se impune și în raport de faptul că prevederile Codului fiscal nu condiționează perioada acordării, ci nivelul diurnei, stabilind că dacă firma depășește suma acordată cu mai mult de 2,5 ori față de plafonul personalului din sistemul bugetar, atunci suma ce depășește acest plafon este nedeductibilă la calculul impozitului pe profit.
În ciuda faptului că legislația națională este destul de clară cu privire la tratamentul fiscal al diurnei, organele fiscale nu par deloc împiedicate să vină cu propriile interpretări atât ale textelor de lege interne cât și ale celor unionale. Din păcate, atunci când recalifică diurna în venit salarial impozabil și fac confuzie între noțiunea de salariu ca drept social vs. condițiile de impunere ale diverselor tipuri de venituri, se încalcă chiar principiile fundamentale din Tratatul de Instituire a UE. Mai clar, așa cum la nivel unional este esențială protecția socială a lucrătorilor la fel de importanță este și libertatea prestării serviciilor de către operatori și principiul cooperării loiale fără de care nu se va putea niciodată ajunge la crearea unei piețe interne UE.
Aceste libertăți și principii par să fi fost complet uitate de organele fiscale care în încercarea de a atrage bani la buget prin emiterea unor decizii de impunere cu sume fabuloase în sarcina operatorilor de transport obțin efectul contrar – falimentează întreprinderile, descurajează firmele din alte state să deschidă companii în România și împiedică unificare pieței în domeniul transporturilor rutiere.
Ce este și mai șocant este că acesta nu este primul val de controale ci istoria se repetă după ce cu aproximativ 5-6 ani în urmă s-a întâmplat exact același lucru atunci când organele de control fiscal au considerat că diurna trebuie neapărat impozitată pentru că aceasta ar fi o indemnizație de detașare în cazul șoferilor. În încercarea de a evita repercusiunile nefaste despre care tocmai spuneam – falimentarea firmelor existente și împiedicarea deschiderii altora – autoritățile au amnistiat la acel moment operatorii în sarcina cărora deja se stabiliseră obligații de plată și au creat chiar un mecanism care să evite situațiile de confuzie. Așa a apărut textul de la art. 9 din Legea 16/2017 care spune negru pe alb că în cazul conducătorilor auto care efectuează operațiuni de transport internațional vor fi aplicabile regulile din Codul muncii de la delegare și că vor beneficia de drepturile de care beneficiază un angajat delegat.
Din păcate însă, ANAF refuză aparent să aplice atât textele interne, cât și cele comunitare și continuă avalanșa deciziilor care poate însemna sfârșitul unuia din cele mai importante sectoare și în egală măsură sabotarea benevolă a pieței interne UE.
Ce este și mai trist este că pe măsură ce industria transportului suferă din ce în ce mai tare, Grupul de lucru care s-a constituit ca să găsească (teoretic) o soluție nu a ajuns la nici o concluzie și reprezentanții ANAF susține în continuare că legea nu ar fi clară și că interpretarea lor ar fi deci acceptată. Interpretarea nu este însă nici acceptată și nici măcar acceptabilă, legislația e cât se poate de clară și practica CJUE la fel. Așadar, în opinia noastră singura soluție care ar trebui găsită e cum să se anuleze deciziile de impunere deja emise și cum să se revitalizeze unul din sectoarele esențiale.
Un material Legal Marketing
