Povestea-fabulă a primului titlu din istorie a lui Leicester, micuța echipă impertinentă dintr-un oraș care a fost obraznic cu însuși marele Churchill, și nu o dată, ci de două ori, vine parcă din alte timpuri. Din epoca romantică - acel romantism pe care-l idealizăm și la amintirea căruia suspinăm când ne simțim copleșiți de mercantilismului care a pus stăpânire pe fotbal, un sport totuși încolțit din mijlocul plebei, născut din sărăcie și speranță, din mizerie și îndrăzneală, din chin și ambiție, deopotrivă.
Leicester ne trage puțin de mânecă înapoi în trecut, ne trântește insolent și șugubăț o mostră de neverosimil într-o lume în care predictibilitatea ne-a acaparat și ne servește, an de an, aceleași echipe în semifinalele Ligii Campionilor, de pildă. Răzmerița lui Leicester City vine dintr-o vreme în care pasiunea, spiritul și unitatea de grup prevalau, cu nerușinare, în fața banilor, vedetelor și tradiției.
”Succesul înseamnă să mergi din eșec în eșec fără să-ți pierzi entuziasmul”, spunea Winston Churchill, probabil după încă un insucces în nici micul, dar nici marele oraș din Leicestershire, cu puțin peste 300.000 de locuitori. Exact. Cel mai celebru cetățean britanic al tuturor timpurilor n-a avut niciodată trecere în Leicester.
În 1923, cel care a devenit încă din timpul vieții ”cel mai important britanic din istorie” a candidat la Alegerile Generale pentru un loc de parlamentar în West Leicester, pentru liberali. A fost învins, la o diferență de 4000 de voturi, de laburistul Frederick Pethick-Lawrence. ”Leicester, orașul ăsta nu mă vrea. Am pierdut niște alegeri aici”, își amintea, mâhnit, peste 20 de ani, Churchill, într-o nouă vizită în totuși cel mai populat oraș din East Midlans. După doar doi ani avea să primească o nouă confirmare. În 1945, primul ministru britanic era deja cetățean de onoare în Londra, Birmingham și Manchester, după terminarea Celui de-Al Doilea Război Mondial. Și în Aberdeen, Bath, Blackpool, Bristol, Cardiff, Edinburgh, Leeds, Perth, Portsmouth, Stirling și Worcester.
Nu și în Leicester, însă. Un grup de laburiști din Consiliul Local al orașului își justifica astfel refuzul de a-l alege ca cetățean de onoare pe cel care învinsese Germania nazistă: ”Deși recunoaștem munca magnifică a domnului Churchill ca lider în război, nu admitem că poziția aceasta se datorează numai eforturilor sale. S-a întâmplat prin munca de echipă a cabinetului de război. Dacă a fi cetățean de onoare se datorează meritelor de pe front, atunci nu suntem de părere că domnul Churchill a câștigat singur războiul”. Încă de atunci, ”vulpile” nu dădeau doi bani pe blazoane individuale, punând mai mare preț pe echipă.
”Vulpile nu renunță niciodată”
Acesta e motto-ul inscripționat deasupra intrării în tunelul care duce dinspre vestiare spre gazon pe King Power Stadium. Varianta celor din Leicester a aforismului lui Churchill. Și e adevărat. N-au renunțat niciodată. Nici când sorții le-au fost potrivnici și, cu atât mai puțin, în rarele momente când aceștia le-au surâs. În 132 de ani de istorie, Leicester a fost, cu mici excepții, într-un permanent ”du-te, vino” între prima și a doua ligă. Cea mai mare performanță a echipei era un loc 2 în prima ligă, în 1929. În acest an, însă, după ani de zile de eșecuri fără pierderea entuziasmului, cei care aveau să-și spună natural și fără excese de imaginație ”vulpile” - pentru că ținutul lor, Leicestershire, era celebru pentru vânătoarea de vulpi - au câștigat campionatul în Premier League. Istoria va consemna isprava drept ”cea mai mare surpriză din istoria sportului”!
Când monstrul din Lochness pare mai aievea
De ce? Pentru că echipa bonomului Ranieri avea cotă 5000 la 1 să câștige titlul în acest an. Mai exact, 0,0002 șanse la titlu într-un campionat de 20 de echipe. Comparativ, s-a scris până la saturație, bookmakerii englezi ofereau o șansă mai mare, 2000 la 1, posibilității ca Elvis Presley să fie încă în viață. Cota lui Sir Alex Ferguson să câștige versiunea britanică a emisiunii ”Dansez pentru tine” era de doar 1000 la 1. România e cotată cu șanse de la 100/1 la 250/1 să câștige Campionatul European din această vară. Printre lucrurile mai probabile decât Leicester campioană: ”descoperirea monstrului din Lochness - 500 la 1”, ”Kim Kardashian, președinta SUA - 2000 la 1”, ”Guvernul SUA să recunoască aselenizarea ca fiind o mare minciună - 500 la 1”. În 2004, când Grecia a câștigat Euro, a fost o surpriză enormă. Cu toate astea, elenii aveau totuși apriori o șansă ”uriașă”, comparativ cu Leicester - 150 la 1.
Sezonul trecut (primul după promovare, după un deceniu petrecut în tenebrele ligilor inferioare), în aprilie, Leicester era obișnuită de peste patru luni cu ultimul loc. A urmat ”Marea evadare”. Echipa de pe King Stadium a câștigat 7 din ultimele 9 partide și s-a salvat miraculos de la retrogradare. Tehnicianul care reușise minunea, Nigel Pearson, a fost nevoit să demisioneze, însă, în urma unui scandal mediatic. În timpul turneului de astă-vară, din Thailanda, țara de origine a patronului Vichai Srivaddhanaprabha, trei jucători ai echipei, între care și fiul antrenorului, s-au filmat în timpul unei orgii cu prostituate, condimentată cu comentarii rasiste. Filmarea a ajuns în avida de senzațional presă britanică și Pearson a trebuit să facă un pas în spate.
”Cel mai mare șoc din istoria sportului. Și e realizat de echipa mea!”
Pe cât de intempestivă, cursa pentru găsirea unui nou antrenor s-a încheiat după doar două săptămâni, prin numirea italianului Claudio Ranieri, un bătrânel simpatic și jovial, de 63 de ani, dar care nu a câștigat în cariera de aproape trei decenii decât o Cupă UEFA Intertoto și o Supercupă a Europei, cu Valencia. În rest, locuri 2 cu Roma, Chelsea și Monaco. În plus, ultima experiență ca antrenor fusese dezastruoasă. Ranieri o pregătise pe Grecia în patru partide în preliminariile pentru Euro 2016, pierzând trei (printre care și cu România) și remizând în una. A fost demis după ce a reușit imposibilul: să piardă în fața Insulelor Feroe pe teren propriu. O aventură regretată de ambele părți. Președintele federației elene și-a cerut scuze fanilor pentru ”cea mai nefericită alegere de selecționer”, iar italianul s-a disculpat: ”Am greșit că am acceptat job-ul. Am avut 12 zile la dispoziție să reconstruiesc o națională. Nu pot, nu sunt magician”.
Odată cu numirea lui Ranieri, care, firește, n-a fost chiar prima opțiune a patronului lui Leicester, au început ironiile. Printre hohotele de râs și ridicările din sprâncene ale chibiților, s-a remarcat vocea lui Gary Lineker, fiu al orașului Leicester și fost jucător, timp de șapte sezoane, la echipă. ”Claudio Ranieri? Pe bune?”, a fost prima reacție a fostului internațional englez. ”O decizie neinspirată, Leicester va retrograda negreșit cu el pe bancă. E de neînțeles cum aceleași și aceleași nume de antrenori se rotesc pe la echipe”, se lamenta câteva zile mai târziu Lineker. Ulterior, și-a cerut scuze tehnicianului italian, pe măsură ce Leicester câștiga meci după meci și se cățăra tot mai sus în clasament.
Cu toate astea, în decembrie, iar mai apoi în martie, fostul atacant a anunțat că va prezenta emisiunea pe care o realizează la BBC, ”Match of the Day”, doar în chiloți dacă Leicester câștigă titlul. După ce ”vulpile” au reușit minunea, televiziunea britanică a intrat în joc, anunțând că e total de acord ca Lineker să-și păstreze promisiunea după ultima etapă din Premier League. Ofertele producătorilor de lenjerie intimă pentru Lineker au început să curgă. Duminică, după ultima etapă din campionat, cu Leicester deja campioană, toți ochii vor fi pe Gary, care va trebui să se țină de cuvânt. ”Regele” va fi (aproape) gol! Între timp, actualul analist și-a turnat cenușă în cap, într-un amestec de stupoare și extaz: ”Cel mai mare șoc din istoria sportului. Și e realizat de echipa mea!”.
Metamorfoza lui Mister Tinkerman
În 2014, când echipa a promovat în Premier League, patronul lui Leicester, Vichai Srivaddhanaprabha, făcea o afirmație care a trecut aproape neobservată: ”În trei ani țintim un loc în Top 5 și, de ce nu, în Champions League”. La doar doi ani de la promisiunea-profeție, Leicester va fi cap de serie în grupele Ligii Campionilor din sezonul viitor.
Și, totuși, când l-a angajat pe Ranieri, thailandezul i-a cerut doar ”să păstreze echipa în Premier League”. ”E foarte important pentru noi”, a adăugat patronul. Ranieri a încuviințat, și-a trasat în minte planul - ”Avem nevoie de 40 de puncte” - și a pornit la drum. Dacă în ”tinerețe” și-a căpătat porecla Tinkerman, la Chelsea, pentru tentația compulsivă de a amesteca sisteme, așezări și distribuții, de data aceasta Ranieri n-a schimbat prea multe. A păstrat ce-i lăsase Pearson bun și a ”cârpit” echipa cu câțiva jucători fără nume: pe Okazaki și Fuchs i-a adus din Germania, iar pe N'Golo Kante, de la Caen, din Franța, la sugestia departamentului de scouting care-l descoperise și pe Mahrez cu un an și jumătate mai devreme. Apoi a adoptat vetustul, dar fiabilul sistem 4-4-2 și s-a pus pe treabă.
”Jucători prea mici sau prea lenți pentru cluburi mari”
Cu un prim unsprezece pe care probabil l-au învățat și copiii, Kasper Schmeichel - Simpson, Huth, Morgan, Fuchs - Albrighton, Drinkwater, Kante, Mahrez - Okazaki, Vardy, și cu al patrulea cel mai mic buget din Premier League, Leicester a început să câștige meci după meci. Stilul de joc? Unul deloc atrăgător, dar eficace. Fără posesie, dar cu un contraatac ucigător și cu o eficiență letală în fața porții, mai ales grație lui Vardy - fotbalist care cu câțiva ani în urmă muncea într-o fabrică și juca fotbal semiprofesionist în timpul liber -, care a spulberat recordul lui Van Nistelrooy, marcând în 11 meciuri consecutive. Și, mai ales, echipa. Grupul. Unitatea.
Cu o echipă de jucători considerați terminați sau reșapați de la alte echipe, Ranieri a început să escaladeze clasamentul Premier League. Prima înfrângere a venit abia în etapa a șaptea, 2-5 cu Arsenal. ”Până aici le-a fost, de-acum începe declinul”, cârcoteau incredulii. Au urmat însă alte 10 partide fără eșec. Apoi 0-1 cu Liverpool. ”De data asta chiar se duc în cap”, se auzea iar corul neîncrederii. Alte șapte meciuri fără înfrângere. Și iar sincopă, 1-2 cu Arsenal, singura echipă care i-a bătut în ambele meciuri în acest sezon. De atunci, elevii lui Ranieri nu au mai capotat. Pe când s-au dezmeticit ceilalți, Leicester era departe. N-a fost ușor, dar ”vulpile nu renunță niciodată”. Nici când Aston Villa conducea cu 2-0 pe King Power Stadium în minutul 70. Leicester a întors rezultatul, câștigând cu 3-2. Nici când Southampton avea 2-0 și a fost nevoie ca Vardy să înscrie o ”dublă” pentru un 2-2 in extremis. Nici când scorul încremenise la 0-0 și a venit un gol de nicăieri, izbăvitor, în minutul 89, cum a fost cu Norwich. Sau când e trebuit ca Wes Morgan, fundașul jamaican care nu jucase în prima ligă până la 30 de ani, să țină locul suspendatului Vardy și să marcheze pentru 3 puncte cu Southampton sau pentru un egal muncit cu Manchester United. Singurele două goluri ale lui Captain Morgan în acest sezon.
Titlul a venit cu două etape înainte de final, după o remiză a singurei echipe care le amenința poziția, Tottenham. Înaintea ultimei runde din Premier League, Leicester nu doar că a câștigat campionatul, dar are 10 puncte avans față de a doua clasată. În ultimii zece ani, doar Manchester United a reușit să cucerească la o atât de mare diferență titlul. ”Vulpile” nu doar că au ajuns la struguri, dar au făcut și șampanie din ei.
Urmarea? Patru jucători ai lui Leicester - Morgan, Kante, Mahrez, Vardy - în echipa ideală a sezonului. Trei dintre ei, nominalizați la Jucătorul Anului, un câștigător - Ryiad Mahrez. Un algerian cu prenume de capitală arabă adus pe 400.000 de lire de la Le Havre, din liga a doua franceză, acum doi ani și jumătate, care acum a ajuns să valoreze de 100 de ori mai mult. Și pe care Barcelona sau Arsenal sunt gata să ofere 75 de milioane de euro - la pachet cu Kante. ”Închizătorul” venit tot din Franța a devenit cel mai bun mijlocaș din Premier League și cel mai bun recuperator din lume în doar un an. În plus, a prins lotul Franței pentru Euro 2016 și e pe lista scurtă de achiziții a lui PSG și Real Madrid. Secretul său? Povestește Ranieri:
”Jucători care erau considerați prea mici sau prea lenți pentru cluburi mari. N'Golo Kante. Jamie Vardy. Wes Morgan. Danny Drinkwater. Riyad Mahrez. Când am ajuns aici, în prima zi de antrenament, și am văzut calitatea acestor jucători, am știut cât de buni pot deveni. Ei bine, am știut că avem șansa de a supraviețui în Premier League.
Jucătorul ăsta, Kante, alerga atât de mult încât credeam că are ascuns un set de baterii în șort. Niciodată nu se oprea din alergat la antrenamente. A trebuit să-i spun: <<Hey, N'Golo, las-o mai moale. Las-o mai ușor. Nu fugi chiar după fiecare minge, ok?>>. El îmi răspundea: <<Da, șefu'. Da. Ok>>. Zece secunde mai târziu, mă uitam la el și deja alerga iar. I-am zis: <<Într-o zi o să te văd dând o centrare și tot tu vei finaliza faza cu o lovitură de cap>>.”
Degringolada rivalelor i-a pavat drumul spre titlu
A avut parte Leicester și de o conjunctură favorabilă? Sigur. Dar nu există succes care să nu se adape și din slăbiciunile adversarilor. Manchester City a intrat în derivă în momentul în care Pep Guardiola a fost anunțat ca viitor antrenor al echipei. Pellegrini, deja pe făraș, și jucătorii, dintre care o bună parte știau că nu vor mai avea loc sub comanda catalanului, din sezonul următor, au ridicat piciorul de pe accelerație. Chelsea, la cel mai slab sezon de când a fost cumpărată de Abramovich, l-a demis în disperare de cauză pe Jose Mourinho, o instituție pe Stamford Bridge. Liverpool, la fel ca în ultimii 26 de ani, o candidată doar cu numele la titlu. Arsenal, ca în fiecare an, mulțumită cu un loc în Top 4, iar Manchester United pare doar o ”sperietoare de ciori” de când Sir Alex s-a retras.
Numai Tottenham a păstrat suspansul până aproape de final, dar nici Spurs n-au reușit să împiedice minunea Leicester. Cu 80 de puncte înaintea ultimei runde, ”vulpile” nu ar fi câștigat titlul în 18 din cele 23 de sezoane ale Premier League. Mai mult, din sezonul 1981/1982, de când se acordă trei puncte pentru o victorie în Anglia, media de puncte a campioanei a fost de 85,4, iar ”vulpile” sunt sub acest număr și dacă ar câștiga în ultima etapă, cu Chelsea.
”De ce ar mai vrea cineva să plece de la Leicester?”
Ce se va întâmpla cu Leicester în continuare? Nimeni nu știe. O minune ca aceasta se întâmplă, iată, o dată la 132 de ani. Casele de pariuri nu au învățat din propriile greșeli și pentru sezonul viitor îi dau mai multe șanse echipei lui Ranieri să retrogradeze (25/1) decât să repete isprava și să ia din nou titlul (33/1). Ranieri susține că a vorbit cu jucătorii de bază și i-a rugat să nu plece, în ciuda ofertelor care le fură ochii. Italianul spune că aceștia i-au promis că vor rămâne, cel puțin încă un an, alături de el. ”De ce ar mai vrea cineva să plece de la Leicester”, se întreba austriacul Fuchs, căsătorit cu o româncă, Raluca. ”Pentru mai mulți bani”, i-ar putea răspunde impresarii lui Mahrez și Kante, cei mai vânați jucători ai campioanei Angliei. Agentul algerianului a și declarat că ”sunt 50% șanse ca Mahrez să plece”.
La capitolul veniri? Ranieri vrea să continue rețeta dovedită câștigătoare. Vorbește de jucători cu ”spiritul lui Leicester” și dă exemple: și-l dorește pe Lapadula, atacantul Pescarei, din Serie B, marcator a 24 de goluri în acest sezon. Italianul însuși nu se gândește la plecare, deși, odată cu primul trofeu major cucerit la 64 de ani a devenit din nou o atracție pe piața antrenorilor.
Președintele Federației Italiene de Fotbal, Carlo Tavecchio, i-a cerut lui Ranieri să vină la națională cât de repede poate. ”Sper să câștige Cupa Mondială cu Italia”, a spus Tavecchio, cu gândul la Rusia 2018. Sau nu neapărat. ”Claudio e încă tânăr”, îl perie șeful Federației pe cel care i-a cucerit pe jurnaliștii englezi cu simplitatea, modestia și bunul său simț.
La fiecare conferință de presă, italianul dă mâna cu fiecare ziarist în parte. Nu a abdicat de la obiceiul său nici când, etapă după etapă, interesul pentru echipa sa și, implicit, pentru el, ca antrenor, creștea, proporțional cu numărul jurnaliștilor prezenți. A făcut la fel și după ce a ieșit campion, iar sala de conferințe a devenit neîncăpătoare. Umorul său hâtru de bunic pișicher a contribuit și el la presa bună de care are parte în Anglia. ”Suntem în Champions League! Come on! Dilly ding, dilly dong!”, s-a extaziat Ranieri în momentul în care Leicester și-a asigurat matematic locul în grupele UCL, în hohotele asistenței. Râsete diferite, însă, de cele de astă-toamnă. Atunci râdeau de el, acum se amuză cu el.
E posibil - ba chiar foarte probabil - ca isprava lui Leicester să rămână singulară. Ca un asemenea miracol să nu se repete prea curând, fie cu ”vulpile” ca protagoniste, fie cu o altă echipă inspirată de exemplul lor. Povestea, însă, rămâne. Poate pentru alți 132 de ani. E povestea camaraderiei și a unității care a izbândit în fața blazoanelor și care, cu obrăznicia cu care odinioară îi refuza o cinste deplină pentru un merit parțial lui Churchill, a scris cea mai improbabilă pagină din istoria sportului. Un exemplu de sinergie colectivă, în care forța grupului a fost mai mare decât suma forțelor individuale. Sau, cum spunea același Ranieri, ”povestea noastră e importantă pentru fanii fotbalului din toată lumea. Le dă speranțe tinerilor jucători cărora li s-a spus că nu sunt suficient de buni. Acesta e un club mic, care arată lumii că se pot obține lucruri mari prin atitudine și determinare. 26 de jucători. 26 de minți diferite. Dar o singură inimă”.
