Scriitorul Milan Kundera a murit la vârsta de 94 de ani, a anunțat miercuri dimineață televiziunea cehă.
Cunoscut în întreaga lume pentru o operă tradusă în aproximativ patruzeci de limbi, Kundera a fost în multe privințe un scriitor misterios.
Informațiile sale biografice se limitau la următoarea declarație: "Milan Kundera s-a născut în Cehoslovacia. S-a mutat în Franța în 1975". Pentru a completa această notă, diaristul Matthieu Galey a lăsat un portret mai detaliat al lui Kundera: "Accentul îi dă un farmec infinit și acei ochi albaștri, atât de adânciți în orbită. Ceva de boxer și de papă. Cald, protector. Îți dă încredere fizică. Opusul cărților sale".
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Născut la 1 aprilie 1929 la Brno, în Cehoslovacia, dintr-un tată muzicolog și pianist, romancierul a debutat ca poet. Viața sa de scriitor se împletește, bineînțeles, cu literatura, dar și cu istoria unui secol care a văzut comunismul prăbușindu-se după ce a dominat conștiințele unei mari părți a intelectualității europene. O tragedie care avea să stea la baza vocației lui Milan Kundera, care în 1967 a publicat primul său roman, "La Plaisanterie". Lăudat de Louis Aragon, care a scris prefața cărții la publicarea sa în Franța în 1968 ("acest roman îl consider o operă majoră"), această operă puternică, cu un stil baroc și plin de viață, explorează, prin intermediul destinelor unor personaje masculine și feminine, una dintre temele fundamentale ale operei sale: confruntarea dramatică și comică dintre viața intimă a individului, natura sa evazivă și aleatorie, și ficțiunea unei ideologii colective, în acest caz comunismul stalinist. Este o ruptură pe care autorul a trăit-o din interior și care, într-un fel, a decis cursul vieții sale.
Comunist entuziast încă de la vârsta de 18 ani, când a aderat la partid după ce acesta a preluat puterea în Cehoslovacia în urma celui de-al Doilea Război Mondial, Milan Kundera a realizat curând impostura socialismului de stat, care înăbușea conștiințele, în special pe cele ale scriitorilor și intelectualilor, obligându-i să scrie într-o limbă moartă; cea a unui regim autoritar și nivelator, pe care Kundera îl va descrie mai târziu drept kitsch pentru greutatea sa entuziastă și prostia sa fulminantă.
El povestește această deziluzie în "Gluma", în care unul dintre personajele principale, tânărul Ludvik, este exclus din partid pentru că a scris pe o carte poștală trimisă unui prieten: "Optimismul este opiul rasei umane. O minte sănătoasă miroase a rahat. Trăiască Troțki!". Pentru Kundera, care a repetat acest leitmotiv al deziluziei eliberatoare în toate romanele sale, kitsch-ul nu este semnul distinctiv al unei anumite ideologii. Este tendința pe care o avem cu toții de a înfrumuseța condiția umană și de a-i nega dimensiunea tragică pentru a o face suportabilă. "Am fost și eu în rond. Era în 1948, comuniștii tocmai triumfaseră în țara mea și mă țineam de mână cu alți studenți comuniști. Apoi, într-o zi, am spus ceva ce nu era în regulă, am fost dat afară din partid și a trebuit să părăsesc cercul", scria el în "Le livre du rire et de l'oubli", primul dintre romanele sale publicat în Franța în 1979.
Exclus din partid pentru prima dată în 1956, Kundera a fost reprimit în partid înainte de a fi exclus definitiv în 1970, după participarea sa activă la Primăvara de la Praga din 1968.
Kundera era atunci membru al Uniunii Scriitorilor - a luat parte la opoziția față de un regim care urma să fie normalizat prin intervenția sovietică. Poate că Kundera a fost un protestatar, dar nu a fost un libertarian în stilul anilor 60. Spre deosebire de lirismul pseudo-revoluționar de la Paris, care căuta să șteargă cu buretele trecutul, mișcarea de la Praga a apărat cultura europeană și tradițiile sale, amenințate de materialismul crud al ideologiei pseudoștiințifice aflate la putere. După ce a publicat "Risibles amours" (1971), "La valse au adieux" (1976) și "La Vie est ailleurs" (1973), pentru care a primit Prix Médicis étranger, Milan Kundera a declarat că nu mai dorește să scrie.
Dar admiratorii și prietenii săi l-au convins să continue și l-au invitat în Franța în 1975. A ajuns să predea la Universitatea din Rennes, iar în 1981 François Mitterrand i-a acordat cetățenia franceză - în același timp cu Julio Cortazar. În scurt timp, a ales Parisul ca "a doua casă" a sa.
În 1984, s-a bucurat de un mare succes cu "L'insoutenable légèreté de l'être" ("Insuportabila ușurătate a ființei"), în special datorită adaptării cinematografice din 1988 a romanului său de către Philippe Kaufman și Jean-Claude Carrière. Inspirat de tema nietzscheană a respingerii spiritului de greutate, romanul explorează conflictul care poate exista, în fiecare dintre noi, între dorința de autenticitate și datoria de luciditate. Cum putem iubi fără să fim păcăliți, de noi înșine sau de ceilalți? Dacă iubirea și erotismul constituie o mare parte din țesătura romanelor sale de la "La Plaisanterie" încoace, este pentru că iubirea este o probă de adevăr de care nu se poate scăpa.
Influențat în special de autorii care resping orice formă de certitudine metafizică, precum Kafka, Robert Musil, autorul cărții "Omul fără calități", și Witold Gombrowicz, creatorul "Pornografiei" și al "Ferdydurke", Kundera este influențat și de spiritul Franței secolului al XVIII-lea, și în special de Diderot, care i-a inspirat piesa "Jacques et son maitre", un omagiu adus lui Denis Diderot în 1981. De asemenea, el a reafirmat intuiția lui Nietzsche potrivit căreia "dragostea este o lungă conversație" între indivizi de sexe opuse, care vor fi întotdeauna separați de o anumită neînțelegere, dar care se pot reconcilia printr-o prietenie erotică.
Romanele lui Kundera sunt toate impregnate de un obsedant sentiment de insignifianță, fără a ceda însă disperării nihiliste a unui Cioran. Iubirea autentică este și ea din această lume, ne amintește Kundera într-unul dintre ultimele sale romane, "Identitate" (2003), dar este o asceză spirituală și poate fi și o formă de artă.
În timp ce opera sa a fost salutată de mari scriitori străini, precum Philip Roth și John Updike, și susținută în Franța de Philippe Sollers, Alain Finkielkraut și Bernard Henri Levy, unii critici au deplâns "cotitura franceză" a lui Kundera și consideră că cărțile sale au devenit vorbărețe și prea pline de retorică.
