Franța este o republică semiprezidențială, iar liderul de la Elysee are numeroase prerogative – de la comandant suprem al armatei, la numirea de ambasadori, dar multe dintre ele depind de majoritatea din Parlament, relatează Le Monde care prezintă atribuțiile șefului statului.
PREVEDERILE CONSTITUȚIONALE
Președintele este un “arbitru” care asigură “funcționarea regulamentară a puterilor publice” și “continuitatea statului” și este un garant al “independenței naționale, integrității teritoriale și respectului tratatelor”, scrie News.ro.
În calitate de garant al Constituției, el poate sesiza Consiliul Constituțional, dacă estimează o lege încalcă principiile acesteia. Și parlamentarii au acest drept începând din 1974.
Președintele poate numi premierul, prezidează Consiliile de Miniștri, este comandantul suprem al armatei și singurul care deține valiza nucleară.
De asemenea, șeful statului poate nominaliza o serie de oficiali civili și militari. Astfel, el numește prefecții, consilierii de stat, ambasadorii, rectorii de academii sau directorii administrației centrale, dar și magistrații, profesorii din învățământul superior sau ofițerii.
Liderul de la Elysee promulgă legi și poate să dizolve Adunarea Națională. De asemenea, poate grația condamnați.
În materie de politică externă, președintele numește ambasadori, negociază tratate și poate supune aceste tratate la referendum pentru aprobare, fără a mai trece prin Parlament.
În cazul unei amenințări “grave și imediate” la adresa instituțiilor, independenței națiunii, integrității teritoriale sau executării angajamentelor internaționale, el poate să preia toate puterile din stat.
PREROGATIVELE PREZIDENȚIALE SUNT DILUATE, DE MULTE ORI, ÎN PRACTICĂ
Dacă are majoritate în Adunarea Națională, președintele poate respecta în totalitate prevederile constituționale și chiar își ia libertatea de a propune legi. El se poate baza pe Guvern și are, în aceste condiții, o putere mai mare decât a majorității omologilor săi europeni.
În caz contrar, președintele este obligat să coabiteze. Acest lucru s-a întâmplat deja de trei ori de la instituirea Republicii a V-a (1986-1988, 1993-1995, 1997-2002). În toate cele trei cazuri, președintele a numit un premier din același partid ca și majoritatea din Adunarea Națională, chiar dacă nu era obligat prin Constituție să facă acest lucru.
Însă, dacă nu ar fi procedat astfel, Adunarea Națională putea să demită Guvernul printr-o moțiune de cenzură, ceea ce ar fi dus, practic, la o paralizie instituțională.
