Criza pandemiei COVID-19 complică lucrurile și mai mult, poate din simplul motiv al necesității de izolare a cetățenilor, ca măsură nu a înfrângerii virusului, ci a încetinirii procesului de infectare, pentru a nu se depăși capacitatea sistemului sanitar public de a-i face față. Din acest punct de vedere, este criticabil faptul că prevenirea și reziliența la o nouă criză financiară s-a făcut prin crearea a noi instituții și mecanisme (uniunea bancară și sistemul european de stabilizare) care complică birocrația – a oamenilor și pentru oameni –, pe de o parte, și relevă, ceva mult mai discutabil, opoziția, când este vorba despre crearea fondurilor de solidaritate, pe de altă parte, se arată într-un studiu redactat sub sigla Academiei Române.
"Deci, ne complicăm instituțional în interesul economiei și al oamenilor, dar totul până la bani, mai ales ai acelor state membre care, prin poziții financiare naționale și externe bune, demonstrează că UE nu este chiar un joc win-win. Nu se va putea ieși din criza economică a statelor membre, devenită deja certă, cu programele de austeritate dictatoriale, ea nefiind determinată de un șoc ciclic, iar această specificitate ar trebui să dea de gândit statelor membre care și în aceste condiții rămân inflexibile. Explozia pandemiei globale COVID-19 denotă o iresponsabilitate a statelor care pretind să aibă totul sub control, dar se constată că exact acolo unde ar fi trebuit să-și asume cele mai mari responsabilități, ca sănătatea publică, - căci nimic în lumea asta nu funcționează fără omul sănătos – datele concrete denotă lipsa de interes pentru finanțarea cercetărilor în domeniul virusologiei, a controlului ca noi viruși să nu apară din comportamente umane sau a măsurilor de prevenție dublate cu echipamentele necesare. Criza coronavirus nu poate fi interpretată ca o simplă lebădă neagră. Poate alături de criza financiară, acum oarecum combinată, criza coronavirus ar trebui să dea de gândit cu ceea ce trebuie de făcut în toate domeniile vieții sociale, începând cu economia în cel mai larg sens", se arată în studiul semnat de Dr. Napoleon Pop. Dr. Valeriu Ioan-Franc și Dr. Andrei Marius Diamescu, document care poate fi citit integral la finalul materialului.
Autorii explică faptul că, în prezent, socialul este răscolit în întregime de efectele globalizării pandemice, ale emergenței „necunoscute”, ale lanțului de crize postcriză cu posibile programe dure de austeritate, ale politicilor și construcțiilor instituționale prea pompieristice, cu menirea de a le repara, dar care nu au trecut un test live.
"Testul live a venit neașteptat și dur: COVID-19! Mai mult, neliniștea socialului vine pe fondul unei perioade de relativă pace istoric incomparabilă, produs al cooperării internaționale. În loc de a se renunța la această cooperare, oare nu tocmai ea ar trebui să călăuzească aplecarea noastră rațională, prioritară, multidisciplinară spre problemele socialului? „Noua agitație”, ca să „edulcorăm” catastrofa Coronavirus 2, nu se apropie de niciun alt echilibru, dar afectează, în cele din urmă, însăși securitatea socială, iar a o gestiona în vechii termeni, cu vechile instituții și în legalitatea timpului, este considerată a fi o restrângere imediată a drepturilor omului. Informatizarea și digitalizarea au trecut de o nouă barieră în comunicațiile globale, aducând modificări și în comunicarea civilizată/morală, iar acest lucru își pune amprenta pe conceptul de libertate, în general, și pe cel de exprimare liberă, în special", apreciază aceștia.
Criza pandemiei COVID-19 este considerată a complica lucrurile și mai mult, poate din simplul motiv al necesității de izolare a cetățenilor, ca măsură nu a înfrângerii virusului, ci a încetinirii procesului de infectare, pentru a nu se depăși capacitatea sistemului sanitar public de a-i face față. Din acest punct de vedere, este considerat criticabil faptul că prevenirea și reziliența la o nouă criză financiară s-a făcut prin crearea a noi instituții și mecanisme (uniunea bancară și sistemul european de stabilizare) care complică birocrația – a oamenilor și pentru oameni –, pe de o parte, și relevă, ceva mult mai discutabil, opoziția, când este vorba despre crearea fondurilor de solidaritate, pe de altă parte. Deci, ne complicăm instituțional în interesul economiei și al oamenilor, dar totul până la bani, mai ales ai acelor state membre care, prin poziții financiare naționale și externe bune, demonstrează că UE nu este chiar un joc win-win.Mai rezultă faptul că fondurile structurale, insuficiente și greu de accesat prin imensa birocrație, nu și-au găsit orientarea necesară exact pentru a putea răspunde constrângerilor convergenței, care face ca euro să circule ca monedă unică în toată geografia UE.
Frustrările sunt și pentru România, iar dacă ne uităm spre dialogul instituțional creat prin Semestrul European, observăm cum criticile curente la programele de restructurare ale Guvernului României denotă și eșecul UE în susținerea acestor programe prin sprijin adecvat, dincolo, să zicem, de „indisciplina fiscal-bugetară”.
Începută în Italia și presupusă ca nevenind direct din China, criza COVID-19 este apreciată că a devenit unealta distrugerii economiilor pentru întreaga Europă, focalizarea ei plimbându-se între Italia, Spania, Germania, Olanda, Marea Britanie etc. În mod normal, pandemia a orientat, cu o întârziere de o lună (conform specialiștilor epidemiologi, OMS), politicile publice spre om, asaltul privind în primul rând sistemul public de sănătate. Consecințele economice au depășit orice așteptări. Măsurile de izolare ale populației ca o stavilă a contagiunii – autoizolare, izolare impusă, carantină obligatorie – a distrus masiv lanțul de aur dintre angajator și angajați, dintre producător și clienți, fie că vorbim de cel național, fie de cel internațional. Ce poate să însemne practic o destructurare a structurii și relațiilor economice, „ajutată” și de închiderea granițelor, decât punerea la pământ a economiei globale.Distanțarea socială, bună pentru a reduce apariția de noi cazuri de coronavirus, a avut și păcatul de a scoate la vedere distanța dintre realitate și necesarul de logistică al sistemelor publice de sănătate dat în grija statului de către cetățeni, serviciul public pentru care taxarea veniturilor acestora nu este chiar mică.
Vremea pandemiei, scăpată de sub controlul autorităților și a politicilor comune ale UE, a deschis și calea excepțiilor pentru a se putea cheltui în afara regulilor fiscale stricte. COVID-19, în lipsa coordonării la nivelul UE a creat confuzie și inacțiune, iar acest lucru duce la fragmentare, inclusiv din cauza stilului de cooperare al Germaniei cu partea sudică și sud-est europeană.
Neconcordanța măsurilor a fost evidentă – UE a închis granițele când multe state membre au făcut-o deja, iată un exemplu de anvergură ca efecte – când chiar conclavuri ale UE pentru coordonarea unor acțiuni s-au încheiat fără vreo decizie în timpuri de urgență. Nu se va putea ieși din criza economică a statelor membre, devenită deja certă, cu programele de austeritate dictatoriale, ea nefiind determinată de un șoc ciclic, iar această specificitate ar trebui să dea de gândit statelor care și în aceste condiții rămân inflexibile, apreciază autorii.
În opinia acestora, explozia pandemiei globale COVID-19 denotă o iresponsabilitate a statelor care pretind să aibă totul sub control, dar se constată că exact acolo unde ar fi trebuit să-și asume cele mai mari responsabilități, ca sănătatea publică, - căci nimic în lumea asta nu funcționează fără omul sănătos – datele concrete denotă lipsa de interes pentru finanțarea cercetărilor în domeniul virusologiei, a controlului ca noi viruși să nu apară din comportamente umane sau a măsurilor de prevenție dublate cu echipamentele necesare. Criza coronavirus nu poate fi interpretată ca o simplă lebădă neagră. Poate alături de criza financiară, acum oarecum combinată, criza coronavirus ar trebui să dea de gândit cu ceea ce trebuie de făcut în toate domeniile vieții sociale, începând cu economia în cel mai larg sens.
Criza financiară declanșată în 2008 s-a caracterizat printr-o mare putere de contaminare a sistemelor financiare din toate țările lumii, oamenii suferind din alte motive decât cele de sănătate. Criza coronavirus are o putere de contaminare deosebită prin efectul de răspândire asupra oamenilor, fiind o veritabilă contaminare completă. Cum înainte de criza coronavirus s-a cochetat foarte mult cu posibilitatea unei alte crize financiare și economice, avem acum imaginea unei contaminări complete, îngemănarea riscurilor economice cu cele de sănătate, tot la scară globală.
"Răspunsul constă în responsabilitatea individuală și colectivă, un sens al datoriei personale și instituționale, comportamente individuale și politici instituționale pentru semeni. Criza coronavirus este o trezire la o realitate pentru care nimeni nu a fost suficient de pregătit, ca urmare a suficienței continue de care dă dovadă politicul, iar când criza trece se uită toate lecțiile cu care s-ar putea lupta împotriva riscurilor viitorului. Completa contaminare prin ceea ce presupune o pandemie ar trebui să ne ofere o oportunitate de a rejudeca multe din aspectele care ne orientează viața curentă cum ar fi raportul dintre stat și piață, democrație și libertate, drepturile omului și moralitatea acestora, resurse și mediu, creștere economică și dispersia beneficiilor acesteia, invatia și acomodarea omului la ea etc. Răspunsul constă în responsabilitatea individuală și colectivă, un sens al datoriei personale și instituționale, comportamente individuale și politici instituționale pentru semeni.
Credem că România are două probleme care trebuie depășite: (a) conlucrarea internă privind sănătatea mixului de politici economice și monetare, un principiu care nu este strict legat de trecerea la moneda unică, ci de sănătatea unei economii; (b) în plan extern este nevoie de depășirea „încăpățânării” unor state membre ale UE ‒ care au profitat de introducerea euro și le-au adus beneficii nete ‒ de a se trece cu fermitate la uniunea fiscală. România va mai avea de gestionat problema inegalității, în sens larg, pentru câteva decenii de acum înainte, prin politicile destinate protecției sociale. Preocuparea există, cu unele rezultate, dar aplicarea de politici în salturi nu duce la soluții ale protecției sociale pe termen lung și, mai ales, nu la sustenabilitatea lor în sensul economic corect. Necesitatea este înțeleasă prea mult în termeni electorali, ceea ce înseamnă că ieșirea din sărăcie și excluziune socială rămâne dificilă și, uneori, cu perspective de recădere. ONU, FMI, UE au propus mereu ținte de perspectivă în această materie în lupta cu sărăcia. O problemă de fond a perspectivei României este lipsa unui obiectiv politico-economic clar pe termen lung, care să răspundă întrebării „ce dorim să devină România?”, dorință ce s-ar putea exprima într-o frază simplă, dar cuprinzătoare ca mesaj. Este de constatat că simpla creștere economică a devenit insuficientă, chiar cu calificativele durabilă sau sustenabilă, dacă nu dă sens real și efectiv calității structurii economice și creșterii standardului de viață a cetățenilor României", consideră autorii.
Devierile de la o dezvoltare robustă se prezumă că ar trebui rezolvate, până la momentul descrierii României anului 2040, prin câțiva indicatori economici, dar ele nu pot fi omise din setul de ipoteze de pornire, respectiv diagnoza imaginii macroeconomice a țării. România anului 2040 ar trebui să aibă un model de dezvoltare al ei, asigurând permanența unei dezvoltări echilibrate și cu beneficii pentru întreaga populație, ceea ce înseamnă stabilitate politică și financiară determinată de o creștere economică structurală sănătoasă. Acest angajament poate răspunde în mod natural criteriilor de convergență, mult disputate, valabile însă nu numai pentru adoptarea monedei unice, ci și pentru propria ei existență consolidată, pentru un destin european.
Cele două realități sunt reprezentate de lipsa consensului politic în mai toate domeniile considerate vectori posibili de creștere și dezvoltare economică, precum și de atenția minimă acordată disciplinei în politicile economice puse în aplicare, evidențiind prăpastia dintre politics și policies. Această prăpastie a devenit o constantă care își găsește reflectarea în admonestările/ recomandările mai mult sau mai puțin diplomatice ale FMI, ale Comisiei Europene, BCE, România fiind supusă periodic scrutinului acestora prin apartenență.
Depășirea ei a devenit o veritabilă problemă de cunoștințe despre politică și politici, de angajare și conduită a lor într-un sistem democratic cu economie de piață, dar încă îi lipsește liantul care ar putea fi reprezentat de o strategie politică a dezvoltării pe termen mediu și lung.
România a trecut prin furcile crizei COVID-19 sesizând, poate cu o clipă înaintea altor țări, devenite focare (Italia și Spania), pericolul crizei COVID-19 și intrarea într-o criză socială și economică. Atentă la cele două planuri de impact, de altfel intercondiționate, România a prioritizat măsurile cu accent imediat pe salvarea a cât mai multe vieți și minimizarea numărului de decese. Strategiile urmate, pe etape, au avut ca autori specialiști din domeniul bolilor infecțioase și cercetători din domeniul epidemiologic. Depistarea naturii șocului a fost importantă pentru pachetul de măsuri pe care guvernul și banca centrală, BNR, le-au implementat. În mod natural, măsurile de control al curbei îmbolnăvirilor au dus la reducerea capacităților de producție, cu slăbirea legăturilor interne dintre angajator și angajați, și a celor de piață, între producătorii de bunuri/ofertanții celor mai variate servicii (transporturi, turism, alimentație publică, educație etc.) și consumatori. Suspendarea a peste 400.000 de contracte de muncă, numai în prima lună și jumătate a crizei pandemice, plus cei care au intrat în șomaj tehnic sau au fost concediați au avut impact asupra producției și veniturilor.
Cu privire la pachetul de măsuri pentru contracararea efectelor pandemiei s-au făcut valuri de comentarii pro și contra, care au avut ca efect dezlănțuirea panicii și a fricii, factori psihologici adăugați la starea de declin spre precaritate, dar atenuați în mare măsură de o comunicare, din partea agențiilor guvernamentale, rapidă, pertinentă și pe subiecte de cel mai mare interes public. Transmiterea știrilor privind măsurile interne, în paralel cu a celor preluate de la alte state, a arătat clar că situația din România s-a înscris cu certitudine în criza economiei globale. Responsabilitatea majoră a autorităților a constat în minimizarea efectelor crizei economice interne, prin măsurile care au stăvilit destructurarea afacerilor la limita posibilității reluării lor cu costuri rezonabile, prin protejarea firmelor și a forței de muncă cu stimuli fiscali.
"Este de presupus că a fost evitată contracția masivă a ofertei și a cererii, dar urgența formulării de acte normative pentru ca măsurile să aibă o bază legală și funcționalitate a determinat un parcurs sinusoidal (așteptări mari, retragere de norme pentru a fi corectate/îmbunătățite, cum a fost cazul amânării ratelor la credite), iar aplicarea lor a suferit de lipsă de simplitate în implementare. Este greu de înțeles de ce, în situația dată, nu au putut fi elaborate simultan cu norma juridică și măsurile de aplicare. Acestea din urmă rămân un tip
de tautologie care poate schimba chiar sensul normei juridice (lege sau OUG), ceea ce induce – ca și în timpuri normale – confuzie pe fondul pierderii încrederii mediului de afaceri.România are nevoie de corecții macroeconomice în sfera construcției bugetare, consolidarea urmărind atât cheltuielile cât și veniturile. Acest lucru înseamnă un nou concept de construcție structurală a bugetului și o mare atenție la politicile care influențează veniturile din taxe și impozite și colectarea acestora. Inerția, ca să nu spunem înghețul, de 30 de ani în metodologia elaborării bugetului, face ca România să fie singulară prin dominanța fiscală asupra politicii monetare interne", explică autorii.
