Românii, fie salariați, fie lucrători independenți, care și-au pierdut locul de muncă într-un stat membru al Uniunii Europene nu mai sunt în pericol de a-și pierde și dreptul de rezidență în țara respectivă, a decis Curtea de Justiție Uniunii Europene, într-un caz legat de un cetățean român din Irlanda.
Acesta a ajuns în Irlanda în octombrie 2007, iar în primul an al șederii subzistența i-a fost asigurată de copiii săi majori, care aveau de asemenea reședința în acest stat. Din octombrie 2008 până în octombrie 2012, românul a lucrat pe cont propriu în construcții și, astfel, și-a achitat impozitele, asigurarea socială corespunzătoare veniturilor și celelalte taxe pe venit, conform legislației irlandeze.
El și-a încetat activitatea în octombrie a anului 2012, invocând lipsa de muncă din cauza recesiunii economice, și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la autoritățile irlandeze. La acel moment nu mai avea atunci niciun venit, întrucât copiii săi părăsiseră Irlanda și nu îi mai ofereau ajutor financiar.
În noiembrie 2012, i-a fost refuzată cererea de acordare a unei indemnizații pentru persoanele care caută de lucru, pentru motivul că nu demonstrase că avea în continuare, la acea dată, dreptul de ședere în Irlanda și că indemnizația ar fi acordată doar pesoanelor cu statut de angajați. Astfel, de la încetarea activității sale independente, românul nu ar mai fi îndeplinit condițiile pentru acordarea unui astfel de drept.
După ce mai multe instanțe irlandeze au respins solicitarea sa, cazul românului a ajuns la Curtea Supremă a Irlandei, care s-a adresat pentru lămuriri Curții de Justiție a Uniunii Europene.
iar judecătorii CJUE au arătat acum că dreptul de ședere pe teritoriul statului membru gazdă pentru o perioadă mai mare de 3 luni revine tuturor cetățenilor Uniunii care sunt salariați sau desfășoară activități independente în acest stat membru.
Totodată, un cetățean al Uniunii care nu mai desfășoară o activitate salariată sau o activitate independentă își menține totuși statutul (de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă) în patru cazuri, printre care și cel în care cetățeanul în cauză al Uniunii „este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste 1 an, și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă”.
Curtea a remarcat, totodată, că expresia „șomaj involuntar” poate face trimitere atât la o situație de inactivitate cauzată de pierderea involuntară a unui loc de muncă salariat ca urmare, printre altele, a unei concedieri, cât și, mai larg, la o stare de încetare a activității profesionale, salariate sau independente, din cauza lipsei de muncă din rațiuni independente de voința persoanei în cauză, cum este o situație de recesiune economică.
Prin urmare, o persoană care a încetat să desfășoare o activitate independentă din cauza lipsei de muncă din rațiuni independente de voința sa, după ce a desfășurat o astfel de activitate pe o perioadă de peste 1 an, poate, asemenea unei persoane care și-a pierdut în mod involuntar locul de muncă salariat după ce l-a ocupat pe o astfel de durată, să beneficieze de protecția oferită de statul irlandez, a stabilit CJUE.
Deciziile CJUE sunt obligatorii pentru legislația din toate statele membre și trebuie aplicate în consecință.
