Mediul de afaceri prezintă o imunitate mult mai slabă în cazul declanșării unei noi crize, urmând ca 35% din firmele active în Romania (una din trei companii) să fie expuse riscului efectiv de a intra în insolvență, comparativ cu media de 20% înregistrată în 2009.
„Prin comparație cu anul 2008, în momentul de față firmele românești sunt mai îndatorate, înregistrează un capital de lucru negativ, expuneri comerciale de două ori mai mari și au o capacitate de autofinanțare mult mai fragilă”, a specificat Iancu Guda, Services Director, Coface România, susținând existența unui risc suplimentar și anume materializarea neperformanței creditului comercial.
„Riscul fundamental este dublat de un risc sistemic în creștere, deoarece companiile sunt mult mai interconectate prin dublarea creditului comercial”, a declarat Guda, adăugând că o companie nu trebuie să-și cunoască doar clientul, ci și clienții clientului său pentru a gestiona eficient riscul de credit.
Apariția riscului creditului comercial se datorează efectuării plăților după termenul limită de către companii furnizorilor, dublării creditului comercial și a duratei medii de colectare a creanțelor.
Conform analizei, șapte din zece companii își plătesc mai târziu furnizorii comparativ cu durata medie de colectare a creanțelor și rotație a stocurilor. Dintre acestea, 60% își finanțează investițiile pe termen lung, 30% își rambursează creditele bancare contractate pe termen lung (soldul creditului bancar acordat companiilor scade cu aproximativ 5% de anual) și/ sau plata unor dividende (în condiții fiscale avantajoase de impozit diminuat la 5%), în timp ce 10% își finanțează companii din grup.
Prin acordarea termenelor de plată, furnizorii sunt cei mai mari creditori ai companiilor, creditul comercial reprezentând 42% în totalul datoriilor (comparativ cu 29% în 2008), în timp ce creditul bancar are o pondere de doar 21% (comparativ cu 24% în 2008).
Soldul creditului furnizor s-a dublat de la momentul impactului crizei financiare până în prezent, crescând de la 168 de miliarde de lei în 2007 la aproape 340 de miliarde de lei în 2016, în timp ce soldul creditului bancar a crescut doar cu aproximativ 30 de miliarde de lei.
Durata medie de colectare a creanțelor a crescut de la 60 zile în 2007 la aproape 114 zile în 2015, iar estimările Coface indică un nivel de 118 zile pentru 2016. Conform analizei, insolvența unei companii românești în anul 2017 va genera pierderi financiare de două ori mai mari partenerilor de afaceri.
Bilanțul companiilor românești se dezechilibrează, în condițiile în care nivelul datoriilor contractate pe termen scurt de către companiile românești este mai mare cu aproximativ 10%, comparativ cu cel al activelor circulante, iar capitalul de lucru este negativ. Astfel, după momentul încasării tuturor creanțelor și valorificării stocurilor (la valoarea contabilă), lichiditatea generată va putea acoperi aproximativ 90% din nivelul datoriilor pe termen scurt. Conform analizei, majoritatea companiilor românești își plătesc furnizorii prin rotație selectivă, în funcție de prioritate și de importanța acestora, ori de condițiile de afaceri oferite.
Conform analizei, jumătate din companiile active în România prezintă un risc de insolvență ridicat, principalele sectoare fiind industria extractivă cu 73%, hotelurile și restaurantele cu 64%, tranzacțiile imobiliare și industria alimentară și a băuturilor cu 63% și agricultura cu 62%. La polul opus, sectoarele cu cea mai scăzută pondere a companiilor cu risc ridicat de insolvență sunt industria de mașini și echipamente cu 44%, comerțul cu ridicata și distribuție cu 43%, alte activități de servicii prestate în principal întreprinderilor cu 41%, IT cu 40% și poșta și telecomunicațiile cu 35%.
Ponderea foarte ridicată a companiilor cu risc major de insolvență este explicată de fenomenul polarizării firmelor românești, mult mai accentuat comparativ cu Ungaria, Polonia sau Cehia.
Spre exemplu, cele mari mari 10% din firmele românești dețineau la sfârșitul anului 2015 aproape 91% din totalul veniturilor înregistrate de către întreg mediul de afaceri, în timp ce această pondere este mult mai scăzută în cazul Ungariei (72%), Poloniei (68%) sau Cehiei (59%).
99% din companiile românești se luptă pentru o cotă de piață de maxim 33%, în condiții de concurență foarte agresivă și economie subterană mult mai ridicată decât media înregistrată în UE.
Mediul de afaceri este caracterizat de o dublare în ultimii opt ani a gradului de interconectivitate între companii (pe fondul dublării termenului mediu de colectare a creanțelor) și de un amplu fenomen de polarizare (cele mai mari 1% dintre companii deținând aproape două treimi din veniturile tuturor firmelor), în condițiile în care 1 din 2 companii prezintă un risc major de insolvență. Astfel, se dezvoltă riscul creditului comercial neperformant, reprezentând neîncasarea creanțelor din cauza insolvenței clienților sau incapacității de plată a acestora, prin efectul de contagiune transmis de la o firmă la cealaltă.
Conform analizei, dacă mediul de afaceri local ar avea de întâmpinat șocuri similare celor din 2009 pe ambele canale (comercial și financiar), rezultatele scenariului de stres indică un impact cu 75% mai mare. Majorarea impactului obținut în urma scenariilor de stres este cauzată de creșterea expunerii comerciale între companii. Creditul comercial are o valoare dublă, iar impactul intrării unui client în incapacitate de plată va fi proporțional.
Pentru diminuarea impactului cauzat de scenariile de stres simulate, companiile pot recurge la flexibilizarea structurii de cheltuieli prin reducerea/ eliminarea cheltuielilor fixe care nu au legătură cu activitatea de bază (subcontractarea serviciilor conexe), diversificarea portofoliului de clienți, a canalelor de vânzare și a piețelor de desfacere.
De atfel, arată Coface, companiile ar trebui să fie mai temperate în ceea ce privește apelul la creditul comercial. Astfel, durata medie de plată a furnizorilor nu ar trebui să depășească durata cumulată de rotație a stocurilor și de colectare a creanțelor. Pe de o parte, un termen de plată extins către furnizori permite conservarea situației de lichiditate pe termen scurt, dar același termen extins de plată a furnizorilor se poate întoarce împotriva firmei subiect într-un context de scădere a veniturilor, din cauza facturilor istorice (aprovizionări efecuate în timpul creșterii veniturilor) ce ajung la scadență când compania are presiuni asupra lichidității din cauza scăderii veniturilor.
Companiile pot diminua impactul cauzat de scenariile de stres simulate printr-o mai bună înțelegere a riscului sistemic. Când o companie vinde cu plata la termen către un client mai riscant, dar care, la rândul sau, vinde către un client mai puțin riscant, atunci firma subiect (furnizorul inițial) poate solicita o cesiune de creanță (să fie plătit direct de către clientul clientului său). Atunci când o companie vinde cu plată la termen către un client mai puțin riscant, dar care, la rândul său, vinde către un portofoliu de clienți ce comportă un risc peste medie, sunt recomandate garanții suplimentare de la firma subiect.
