Intru eu la Pizza Leggera, mă așez la masă, aștept mâncarea. Restaurantul aproape gol, doar vreo două mese ocupate. Pun telefonul pe silențios, însă îi las vibrațiile, ca să văd dacă sună cineva. Eram în mijlocul zilei și nu poți ignora chiar pe toată lumea.
Și, într-adevăr, chiar așa se întâmplă. Sună cineva căruia se cuvenea să-i răspund de îndată. De obicei ies din restaurant când vorbesc la telefon, dacă mă gândesc că deranjez pe cineva. Acum, însă, am văzut un colț îndepărtat, nu m-ar fi auzit nimeni de acolo, chiar dacă aș fi vorbit tare. Și, pe deasupra, era și ger afară, așa că mi-am zis că e acceptabil să vorbesc de acolo.
M-am așezat pe un scaun la o masă (cele din poză de sus) și am răspuns la telefon. Dar nu am apucat să spun câteva cuvinte, că vine glonț către mine patronul italian și îmi spune (nu îmi mai aduc aminte dacă în română sau în engleză) că m-am așezat deja la o masă și că nu am voie să folosesc încă una! Asta în condițiile în care stăteam doar pe scaun, nici nu i-am atins masă. Și care masă nici nu era amenajată, fie vorba între noi, după cum se vede și în poză. Avea doar un presulet de plastic pe ea!
Am închis telefonul cât am rămas cu gura căscată la supărarea și la argumentația patronului italian. Apoi am ieșit afară și am sunat eu. Era important, după cum am spus.
De vreo 40 de ani mănânc aproape zilnic în restaurante, fiindcă nu am avut familie până acum, ca să mănânc acasă. Și crezusem că am văzut și am auzit totul în materie de servicii din localuri. Dar nu, italianul și nervosul domn mi-a arată că încă mai am de învățat…
Dar să revin la Pizza Leggera. Au deschis în noiembrie, la parterul unei clădiri de birouri de pe Dacia, chiar la Piața Romană. A fost primul La Plăcinte acolo, înainte.
Salonul e lung, spre în spate, și îngust. Amenajarea e relativ simplă, ca de fast-food. Citadină, modernă, funcțională, cu mobilier auster, scaune de tablă, mese goale cu presulețe de plastic. Nu au cuier, iarna îți ții paltonul pe unde se poate.
Meniul e și el simplu la Pizza Leggera, după cum sugerează și numele: pizza și paste, un meniu simplu al zilei, ceva produse de cafenea. Am luat o supă crema de ciuperci, obișnuită, nimic special cu ea. Și o pizza, desigur, fiindcă mi-au spus că e făcută diferit față de cea din alte pizzerii, că de aici și numele “pizza leggera”. Am apucat să iau două înghițituri din ea, și nu mi s-a părut cine știe ce, nici aceasta. Poate că nu cade greu la stomac, fiind “leggera”, dar nu am putut să verific această ipoteză pentru că tocmai atunci a sunat telefonul, după care italianul m-a dat afară din restaurant, practic, așa că a putut să mănânce el pizza mea aproape neîncepută.
Așadar, aveți grijă când mergeți la Pizza Leggera! S-ar putea ca pe patronul italian să-l supere nu doar statul pe alt scaun, ci și altele, despre care eu nu am apucat încă să aflu. Dar poate că cei care se duc acolo vor scrie aici, la comentarii, ca să afle și alții și să nu cadă în greșeală, ca mine. Sau, și mai bine, cred că patronul italian ar trebui să scrie mare, la intrare, ce ai voie și ce nu să faci în pizzeria lui…
