Am revenit la Savart, îmi propusesem să fac asta fiindcă era mare diferență între ceea ce arată meniul când îl citești și ceea ce spun ei pe site-ul lor, pe de o parte, și ce mi s-a părut mie la prima vizită. Nu am fost nici atunci singur, și nici acum, tocmai ca să mă mai pot consulta cu cineva și să aibă mai multă greutate ce spun despre acest Savart.
Și, ca să încep direct cu concluzia, a doua vizită a confirmat fără greș ce am spus după prima: mâncarea de la Savart e mediocră, nu e nicicum ce își poate imagina cineva când citește site-ul și meniul!
Acum am luat un Parfait de ficat de iepure, chutney de ceapă cu cabernet, ou poșat, panko, beurre noisette și mesclun de salate – un pate care nu a avut niciun gust! Apoi Tăiței sticloși birmanezi cu porc fraged în sos de cocos, lime și coriandru. Tăițeii foarte buni, deși mult mai iuți decât orice e permis într-o bucătărie fină. Peștele a fost File de cod alb de captură poșat, cu confit de praz, cartofi violeți și beurre noisette – peștele obișnuit, nimic special cu el, prazul foarte bun, cartofii violeți fără niciun gust, au rămas în farfurie. Fără amuse bouche.
S-a ocupat un chelner tânăr de noi, amabil, copil bun, dar nu cred că s-a lămurit încă în ce job a nimerit.
I-am lăsat pe Savart în Lista restaurantelor cu bucătării fine, deși acum poate că sunt acolo doar cu o parte mică din meniu. Nu știu ce își propun cu acest restaurant și cu felul acesta de a face mâncarea. Dacă mă mai lămuresc, voi mai scrie… (GB – august 2018)
O promisiune încă neonorata
Aceea a fost casa lui Nicu Ceausecu, când taică-su făcea ce voia în țară. Apoi a venit Ion Caramitru și i-a luat-o, fiindcă a fost cu Revoluția. Nu s-a mutat el acolo, cum ar fi făcut alții, ci a făcut sediul Uniterului.
Casa e mare, Uniterul nu are atâția angajați și atâta activitate ca să o umple, pe de o parte, și niciodată nu îți strica niște bani în plus, pe de alta. Așa că, după mulți ani, au început să închirieze parterul și grădina unora care să facă restaurante din ele. Îl țin minte pe primul, cred că Le Theatre se numea. A mers foarte bine la început, a făcut și o oarecare faimă, mai ales datorită grădinii spectaculoase și a unor evenimente culturale pe care le mai făceau acolo. Apoi nu am mai auzit de ei, alte restaurante le-au luat-o cu mult înainte în oraș.
Am mai fost la un restaurant cu nume italienesc, făcut de un italian la Uniter. El credea că e ceva deosebit, însă alții nu au fost de aceeași părere. L-a închis italianul. Iarăși nu a mai fost nimic acolo, o bună bucată de vreme, ca acum să aud că s-a deschis unul nou, de vreo două săptămâni, care se cheamă Savart.
M-am uitat pe site-ul lor. Numele vine de la savoare și artă, adică „Savart, arta savorilor gourmet”, cum se prezintă ei înșiși. Mai scriu și că Manuela Paraschivescu, chef și co-owner Savart, a absolvit prestigioasa academie culinară franceza Gregoire Ferrandi și s-a format profesional în bucătării de restaurante cu două stele Michelin: la Le Grand Vefour, sub îndrumarea lui Guy Martin, și la Thoumieux, cu Jean-Francois Piege. Foarte bine până aici!
În interior au un salon destul de mare la Savart, amenajat interesant, deși nu e ceva deosebit, care să atragă atenția în mod deosebit. Am vrut să fac poze, însă au fost foarte suspicioși și am renunțat până la urmă, nu eram în toane prea bune ca să răspund la interogatoriul preliminar unei eventuale aprobări.
Grădina casei e de efect, după cum am spus, și am văzut-o când avea amenajarea ei cea mai spectaculoasă, cu multă verdeață și flori. E și acum verde, însă nu pare prea îngrijită, cred că e acum așa cum au găsit-o, nu se vede vreo urmă de investiție acolo. Nu am urcat în foișor. Și acela era deosebit, însă cred că e cam în aceeași stare ca și restul în acest moment.
Să trecem la mâncarea de la Savart, acum, pentru că dacă e foarte bună, așa cum te duce gândul când le citești site-ul, toate celelalte trec pe locul al doilea. Meniul e excelent alcătuit și prezentat, se vede de departe că vine direct de la sursă. Bucătărie internațională fină, pe site mergând mai departe cu precizările, și anume mâncăruri din Franța, Spania, Thailanda și Mexic.
Noi am luat așa la Savart: Pappardelle cu creveți gătiți în unt cu vin și verdeață, sos bisque, Paris-Brest cu cremă de somon afumat, brânză și wasabi, salată de ridichi cu castraveți proaspeți, mărar și lămâie, Mușchi fraged de iepure, cu piure “aligot” cu roșii uscate, mix de salate asezonate cu vinegretă balsamică și ulei de usturoi și o Salată de quinoa bicolora cu roșii cherry, avocado, porumb copt pe grill, ardei gras, ardei iute, lime, coriandru, ceapă roșie, semințe de dovleac cu niște felii de carne de porc alături.
Dar mâncarea a fost departe de ce promitea site-ul. Papardelele destul de comune, cu sosul bun, însă. Quinoa nimic special cu ea, la fel și porcul; iepurele bunicel, dar nu ceva nemaimâncat; și la fel și piureul; covrigul Paris-Brest a fost prea uscat și fără gust, și nici gustul spumei de somon afumat nu l-am simțit. Desertul a fost cel mai bun din tot ce am mâncat la Savart, iar cafeaua a fost bună și ea.
Serviciul a fost bun, cu un chelner sigur pe el, cu dialog, deschis. Nu era el prea atent la detalii, dar dacă i le explică cineva, sunt sigur că le bagă repede la cap, pare genul care se prinde repede. Erau câțiva clienți la mesele de pe terasă.
Prețurile ar fi trebuit să fie considerate mici la Savart, dacă în farfurie ar fi fost ceea ce promiteau meniul și site-ul. Însă nu a fost cazul, după cum am spus, așa că să le considerăm rezonabile pentru moment.
Cred că Manuela Paraschivescu și ceilalți de la Savart nu au luat destul de în serios acest demers și nici nu au făcut investiția care se face acum când deschizi un restaurant în București. Probabil că încă nu știu că în ultimii câțiva ani restaurantele din București au avansat foarte mult, și acum trebuie să se măsoare cu competitori cu adevărat redutabili. Dacă Manuela Paraschivescu nu face o schimbare radicală în bucătărie, în primul rând, s-ar putea ca domnul Caramitru să rămână iarăși fără chiriași până la sfârșitul anului…
