Am citit de atâtea ori Căldură Mare a lui Caragiale, filmul cu Radu Beligan și Marin Moraru nu cred că poate fi uitat de cineva, ba țin minte și teatrul radiofonic. Și am considerat întotdeauna celebrul dialog ca o ficțiune, o născocire genială a imaginației lui Caragiale. Asta până astăzi, când am realizat cu uimire că scena e reală…
Așadar, îmi trimite lumea e-mailuri că Patrizia Paglieri tocmai a deschis un alt restaurant, al nu știu câtelea, și că să mă duc să văd. Signora Patrizia Paglieri e o italiancă pe care o cunosc mulți patroni de restaurante, și despre care și eu știu destule.
M-am dus, așadar. Eram îmbrăcat în trening, teniși, cu tricou, adică așa cum umblu eu de obicei. Zic asta pentru că e posibil ca să aibă o legătură cu dialogul care va urma. Îmi dădusem întâlnire cu Florin, prietenul meu, care ajunsese deja, îl și văzusem încă de afară, se așezase la o masă chiar la geam și mă aștepta.
Văd Allucinante by Patrizia deasupra, și intru. Dau nas în nas cu un chelner. Unul foarte tânăr, cu figură de licean, îmbrăcat cu tricou și blugi.
- Pe cine căutați?
O clipă am rămas descumpănit, nu-mi mai aduceam aminte să fi fost luat așa din scurt într-un restaurant. Oricum, nu în memoria recentă. De obicei sunt somat cu un “Spuneți!”, sau cu extrem de politicosul “Da, vă rog!” Dar m-am adunat repede, mai ales că ceva îmi stârnea curiozitatea…
- Pe Florin!
- Nu avem niciun Florin aici!
- Ba aveți!
- Nu, nu avem niciun Florin aici. Eu îi cunosc bine pe toți angajații și vă spun că nu avem niciun Florin.
- Eu sunt sigur că aveți aici un Florin!
- Asta e o șmecherie veche, să intri în casa cuiva pretextând că cauți pe nu știu cine, dar de fapt tu să urmărești altceva. Mai bine ați pleca și v-ați vedea de treabă…
- Da, aveți dreptate, cunosc și eu șmecheria asta. Și da, în mod normal aș fi plecat și mi-aș fi văzut de treabă, dar totuși trebuie să mă văd cu Florin.
- Dar v-am spus că nu lucrează niciun Florin aici!
- Dar ce, am spus eu că lucrează aici?
- Și atunci pe cine căutați?
- Pe Florin…
Și discuția a mai continuat puțin, după care l-am lăsat și m-am dus la masă. Florin îmi tot făcea cu mâna din celălalt colț al restaurantului, crezuse că nu-l observasem, pesemne.
Și încă ceva, înainte să închei căldură mare… Chiar acum, când m-am pus la calculator să scriu despre Allucinante, m-am uitat pe Internet să văd care e numele de familie al Patriziei, și primul lucru care mi-a apărut din search a fost o poză a Patriziei, alături de chelnerul cel suspicios! Pe care îl și numeau, Francesco Paglieri, fiul Patriziei. Nu că ar fi contat prea mult cine m-a dat afară din restaurant, dar dacă tot am găsit informația, poate e utilă și altora care nu vor fi pe gustul junelui Paglieri…
Dar să revenim la restaurant. Allucinante by Patrizia e la parterul unui bloc mandria-comunistilor, pe 13 Septembrie chiar înainte să ajungi la Marriott, și peste drum de Catedrală Mântuirii Neamului. În acel loc țin minte Autographe, restaurantul în care și-a început Alex Petricean cariera de bucătar de succes, prin 2012. Probabil că au mai fost și altele între timp.
Au un singur salon, destul de larg și de înalt, cu niște stâlpi de rezistență care segmentează destul de brutal spațiul. Prin pereții de sticlă vezi Catedrală, mica biserică de lemn Paraclisul Catedralei, și chiar și hotelul Marriott, în stânga. Amenajarea e surprinzătoare pentru zilele noastre, cu pereți gri lucios, tavanul negru, scaune gri și ele, podeaua la fel, ceea ce face recele și impersonalul spațiu comercial comunist și mai cenușiu. Fotoliile sunt foarte comode, și au și banchete la perete.
Meniul e destul de lung, cu de toate, mai cuminte și mai conservator decât ne așteptam, cele mai multe fiind felurile obișnuite din bucătăria italiană.
Chelnerul s-a străduit să ne convingă să luăm un antricot de vită la grătar, în urmă întrebării noastre legate de ce e mai bun de mâncare la Allucinante by Patrizia. Apoi a schimbat tactica și a ținut-o una și bună, că toate sunt foarte bune acolo. La fel de foarte bune toate? Da! La fel – la fel, în mod egal toate mncarurile de aici? Da! Sigur, asta după celebra și profunda depinde ce vă place dumneavoastră, pe care orice chelner din București pare să și-o însușească chiar din primele cinci minute în această interesantă meserie. Dar chelnerul nostru – nu liceanul, ci unul vânjos, cu ținuta de ospătar, tot cenușie, evident – ne-a spus-o cu toată dorința de a ne da o informație utilă și convingerea că i-a și reușit, după cum se vedea pe fața lui. Acum îmi pare rău că l-am stresat atât de tare, el s-a străduit să-și facă treaba bine, a fost tot timpul atent și prompt.
Cum toate mâncărurile sunt la fel de foarte bune și în mod egal la Allucinante by Patrizia, am luat la întâmplare. Clătite umplute cu ciuperci, porc cu cartofi la cuptor și paște cu creveți și dovlecei. Care au fost mediocre toate. Aproape în mod egal. Clătitele au fost bunicele, însă nimic special cu ele, toate clătitele sunt cel puțin bunicele, indiferent ce ai pune în ele. Nu am simțit gustul sosului de la porc, iar cartofii erau reci de-a binelea, au rămas în farfurie. Nici sosul de la paste nu a avut vreun gust. Creveții au avut gust de creveți și dovleceii de dovlecei, însă așa au peste tot în București, din câte știu eu. Nici cappuccinoul cu spumă separată nu a fost cine știe ce, dar ăsta de la felul în care a fost făcut, nu de la cafea. Până la urmă, din tot ce am mâncat la Allucinante by Patrizia, amușe bouche-ul cu cremă de brânză și trufe a fost cel mai bun, și la fel pâinea și grisinele.
Prețurile nu sunt mari la Allucinante by Patrizia, dar deocamdată asta nu folosește prea mult. Erau câțiva clienți, vreo trei mese ocupate la prânz. Presupun că se duc mai mulți seara, îmbrăcați de duminică, așa se întâmplă la astfel de restaurante, de obicei.
Am mâncat la mai multe dintre restaurantele în care a gătit Patrizia Paglieri înainte, dar acolo era mult mai bună mâncarea. Presupun că Allucinante e în faza de testare pe banii clienților și de așezare, și că nu va rămâne așa. Sau poate că am fost subiecții vreunui experiment de care nu ne-am prins noi. Dar o să mai trecem pe acolo, ca să ne lămurim. Oricum, o să am grijă să mă îmbrac frumos, poate nu o să mai dea afară micul Paglieri…
