De la locuința lui Serhi Belaiev din localitatea Tsirkuni până la casa logodnicei sale, din Harkiv, se poate ajunge cu mașina în mod normal în doar zece minute. O iei la vest pe strada Soboma, apoi ajungi pe autostrada Lesia Serduika și ești acolo imediat. Cel puțin așa era până la începutul războiului, scrie The Guardian.
În 24 februarie, în câteva ore forțele ruse au trecut deja prin satul lui Belaiev, în drum spre Harkiv, orașul mare al Ucrainei cel mai apropiat de granița cu Rusia, scrie News.ro.
În acea dimineață s-au schimbat viețile ucrainenilor. Pentru Belaiev, linia de front a celui mai important conflict militar din Europa de după al doilea Război Mondial s-a interpus între el și părinții săi și logodnica sa, Natali Drozd, în vârstă de 28 de ani.
Lesia Serduika, drumul cândva familiar către oraș, acum devenise un imposibil “no man’s land”. Belaiev a rămas izolat, îngrijorat pentru mama sa bolnavă, Galina (66 de ani), și hotărât să ajungă la logodnica sa îngrozită de ce se întâmpla.
Belaiev, 32 de ani, jucător profesionist de poker, a avut atunci o idee. Inițial a respins-o, dar apoi s-a hotărât să o urmeze. Urma să înlocuiască o călătorie de 10 kilometri cu mașina cu o odisee de 3.700 de kilometri.
“La granița cu Rusia, apoi prin Rusia în Letonia, apoi în Lituania și Polonia, iar apoi înapoi în vestul Ucrainei pentru a intra din vest în Harkiv. A fost o nebunie, da”. Însă a fost posibil.
Ceea ce a urmat a fost o aventură extraordinară care l-a adus pe Belaiev în atenția poliției secrete a Kremlinului, FSB, care l-a suspectat pe bună dreptate că dezvăluia pozițiile rușilor armatei ucrainene. A traversat orașe asediate, a condus în sens invers față de coloanele de refugiați și da, a avut momente de îndoială. “Însă pentru foarte scurt timp. Trebuia să ajung la logodnica mea”.
În primele zile de război, Belaiev și fratele său Iuri, în vârstă de 45 de ani, au fugit din Tsirkuni, care era în flăcări, la Strilecha, un sat puțin la nord, care era ocupat dar nu atacat.
Belaiev a început să discute cu familii care voiau că plece în Polonia. S-a hotărât să se alăture unui convoi de patru mașini, cu mapina sa Honda Accord. “Mașina avea nevoie de reparații la sistemul de frânare și la transmisie. Scotea niște sunete teribile, dar nu aveam de ales”, spune bărbatul.
Iuri, care are o problemă cardiacă, a ales să rămână acolo și să aibă grijă de câinele lor. Locul său în mașină a fost luat de doi străini: Emil, 28 de ani, și logodnica lui Emil, Katia, 22 de ani. În 4 aprilie, la ora 13.00, au pornit la drum.
“Soldații ruși ne-au spus că granița, aflată la un kilometru de noi, urma să fie deschisă. Însă nu a fost”, își amintește Belaiev. Singura opțiune viabilă era să conducă 70 de kilometri prin teritoriu ocupat până la al doilea punct vamal. “Cei 70 de kilometri au fost cei mai dificili. Erau multe puncte de control și, la jumătatea distanței, am întâlnit soldați ruși care nu ne lăsau să trecem”.
Convoiul a fost întors din drum. Au fost orientați de soldați către ceea ce urmau să afle că era o tabără de filtrare într-o clădire administrativă locală. Erau în joc viețile lor. “Am fost interogați toți. Erau foarte suspicioși în privința lui Emil, care era din Luhansk în est și nu avea pașaport, pentru că i-a fost ars la începutul războiului. Și telefonul lui era stricat din cauza umidității din pivnița în care s-a ascuns de bombardamente”.
Emil a fost dezbrăcat până la lenjeria intimă ca să se vadă dacă avea tatuaje care să arate vreo afiliere militară. Apoi, rușii au controlat telefonul lui Belaiev. “Ștersesem totul. Dacă nu făceam asta, aș fi fost mort. Nu am stat cu mâinile în buzunare când a început războiul. Am trimis localizări ale convoaielor militare ruse prietenilor din apărarea teritorială”.
În cele din urmă, grupul a primit documentele de care avea nevoie, la ora 16.00, în prima zi a călătoriei. La ora 17.00, se apropia deja ora la care toată lumea trebuia să stea în interior, conform stării de asediu dictată de ruși. Cei care încălcau regula ar fi putut fi împușcați.
Belaiev a călcat pe accelerație, fără să fie sigur dacă se afla pe drumul cel bun, neexistând indicatoare. “A trebuit să trecem peste un pod în localitatea Rubizhne. Am văzut când a fost construit podul, aveam 10 ani când fratele meu m-a dus la pescuit acolo. Acum era în ruine. Am văzut nașterea podului și i-am văzut moartea. Era șubred, nu putea ține o greutate prea mare. Am fost îngrozit acolo. Dacă ne-am fi prăbușit, ar fi fost o căzătură în râu de la o înălțime de 20 de metri”.
Însă au reușit și la următorul punct de control convoiul a fost lăsat să treacă. Moralul grupului s-a îndreptat. Însă apoi a venit dezastrul. Unul dintre șoferi a ajuns cu mașina într-un stâlp. Mașina a fost avariată destul de tare și în mod normal nu mai putea continua călătoria. Grupul a condus până în cel mai apropiat oraș, Vovchansk. “Însă din nou am avut noroc. Primul om pe care l-am întrebat de un atelier de reparații a spus că esre mecanic auto. El a reparat mașina atât de repede încât am plecat imediat”.
Era ora 19.00 și granița urma să se închisă la ora 20.00. Însă mecanicul era încrezător că grupul va reuși să treacă granița. “Am ajuns acolo, dar nu era curent electric, era întuneric beznă. Eu eram în prima mașină. Apoi, de nicăieri, a apărut în fața mea un soldat cu o mitralieră. Eram la graniță”, povestește Belaiev.
După un interogatoriu lung, de cinci ore, grupul a trecut granița. “Apoi am decis să o luăm spre dreapta. Nu știu de ce, pentru că era drumul greșit”. Soldații au aprins farurile de la vehiculele lor militare, și-au scos mitralierele și au devenit agresivi și suspicioși. “Le-am explicat că nu știm drumul. Până la urmă soldații au înțeles și ne-au lăsat să plecăm”.
La ora 03.00, a doua zi, erau în Rusia lui Putin. “I-am trimis un mesaj lui Natali în care i-am scris unde eram și că sunt mai în siguranță acolo. Ea era supărată că l-am lăsat în urmă pe câine. Nu i-am spus de planul meu de a reveni în țară. Eram îngrijorat că ar putea fi interceptat telefonul”.
Convoiul a pornit apoi către Belgorod, cel mai apropiat mare oraș din Rusia. Aproape imediat, mașinile au fost oprite din nou. De data aceasta era FSB, succesorul KGB-ului. “ Fiecare dintre noi a fost interogat din nou. Însă știam că am telefonul curat. M-au întrebat ce meserie am. Cred că am vorbit 20 de minute despre poker”.
Convoiul a ajuns la Belgorod la aproximativ ora 17.00 și acolo au dormit în mașini, lângă un supermarket. “Însă era teritoriu inamic. Știam că trebuie să dormim mai puțin și să conducem mai mult”. Două ore mai târziu, s-au trezit. Belaiev a dat drumul la muzică pe telefon. Gwen Stefani, Jay-Z și Limp Bizkit...
Grupul a ajuns apoi la Kursk, Roslavl, Smolensk șu Velikie Luki, unde a sosit a doua zi la ora 05.00. În cele din urmă, ucrainenii au ajuns la punctul de frontieră Ubilinka și în 6 apriliee, la ora 10.00, au trecut granița în Letonia.
A durat 16 ore până când au trecut de controlul vamal. “Însă a fost o mare ușurare. Am simțit că am din nou drepturi. Am sunat-o pe Natali și i-am sunat pe părinții mei și le-am explicat planurile mele reale. Natali a spus: ‘Ai șansa de a rămâne în siguranță. Ar trebui să rămâi acolo, pentru că bărbații de 18 până la 60 de ani nu pot părăsi Ucraina. Putem fi împreună când se termină războiul’”.
Belaiev nu a stat pe gânduri. Era ora 02.00 și urma o călătorie de 1.000 de kilometri prin Letonia către Polonia. La jumătatea zilei, grupul s-a oprit la Kaunas, în Lituania. “Acolo am avut parte de wifi, la McDonald’s. Mi-am sunat prietenii și părinții. Mănânc de la McDonalds. Voi?”, a spus el râzând.
Convoiul a plecat din nou la drum, de această dată către Varșovia, unde a ajuns la ora 19.00. Colegii de drum ajunseseră la destinație: un centru de refugiați. Belaiev a trebui să ia o decizie. S-a gândit bine timp de șapte zile. Riscurile păreau mari. Nici nu se simțea bine, având simptome de covid-19, și îi era din ce în ce mai rău. Însă a simțit că trebuie să continue. “I-am spus lui Natali că vreau să mă întorc. I-am zis: Așteaptă-mă, iubito’”.
În 14 aprilie, la ora 14.00, Belaiev a părăsit Varșovia și s-a îndreptat spre graniță, împreună cu un convoi umanitar. Ei au ajuns la miezul nopții la Lviv, cel mai vestic oraș al Ucrainei. Belaiev a luat câteva provizii și a plecat mai departe.
“Multe drumuri erau închise. Probabil drumul de 550 de kilometri s-a lungit cu încă 100 de kilometri. Însă nu înseamnă nimic atunci când conduci 3.700 de kilometri în loc de 10 kilometri pentru a ajunge acasă”, spune Belaiev.
El a ajuns la Kiev în 15 aprilie, la ora prânzului, și a dormit la un prieten, pentru prima dată după 11 zile într-un pat. În dimineața zile de 18 aprilie, a plecat de la Kiev la Poltava, oraș în care locuiește fratele său mai mic. “Pentru prima dată eram singur în mașină. A fost greu”. La Poltava, a luat medicamente pentru părinții săi și a plecat apoi către prima linie a frontului în războiul din Ucraina, unde satul său a rămas izolat și bătălia pentru Harkiv continua. Însă Belaiev nu avea ezitări. Chiar era momentul potrivit pentru o surpriză.
“L-am sunat pe tata și i-am spus că un voluntar cu provizii este aproape, că trebuie să vină jos. Și m-a găsit jos pe mine”. Cei doi bărbați s-au îmbrățișat. Când s-a îmbrățișat cu mama sa, cei doi au plâns. Apoi, la doar 50 de metri de casa lui Natali, a fost oprit de poliție. “Erau suspicioși pentru că au văzut păturile și halul în care era mașina mea. M-au întrebat dacă am dormit în mașină și de ce. Doar ștampilele de pe pașaport i-au convins că povestea mea era adevărată”.
În sfârșit, Belaiev a ajuns la femeia pe care o iubește. A luat el decizia corectă de a se întoarce la ea și la părinții lui? Natali zâmbește: “Acasă e acasă”.
