România este singurul stat est-european care nu a importat niciun metru cub de gaze naturale de la Gazprom în trimestrul al treilea al acestui an, în pofida faptului că gigantul rus și-a majorat vânzările cu 11% în Europa de Est și cu 3% în Europa Occidentală.
Situația este total diferită față de cea din 2016, când, în același trimestru, România importa aproximativ 250 de milioane de metri cubi de gaze din Rusia. În întreg anul trecut, potrivit Gazprom, România a importat un volum de 1,5 miliarde de metri cubi de gaze produse de compania rusă. În 2016, doar 5 state europene au importat un volum mai redus de gaze decât România: Bosnia, Macedonia, Slovenia, Croația și Elveția.
În ultima perioadă, mai mulți oficiali, printre care președintele Comisiei de anchetă ANRE, Iulian Iancu (PSD), și fostul ministru al Energiei Răzvan Nicolescu, s-au acuzat reciproc pentru favorizarea, cu sau fără intenție, a activității unor companii, printre care și Gazprom, în România.
O analiză Platts din această săptămână remarcă faptul că ”România a importat volume semnificative de gaze rusești în a doua jumătate a anului trecut și la începutul lui 2017 ca urmare a scăderii prețul gazului furnizat de Gazprom care a ajuns să se situeze sub costul producției interne din România”.
Discriminarea pozitivă a importului de gaze
Însă cum a ajuns costul de producție din România să se situeze nu numai sub costul de producție (și cel de transport), ci chiar și sub prețul practicat de Gazprom? Totul a început în 2013, când Guvernul Ponta 1 a adoptat, temporar, pentru acoperirea deficitului bugetar, susținea Executivul la acea vreme, OG 7/2013 privind instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obținute ca urmare a dereglementării prețurilor din sectorul gazelor naturale. Astfel, a fost instituit un impozit de 60% pe diferența dintre prețul actual al gazelor și prețul de 45,71 lei/MWh reglementat înainte de dereglementare.
În acest mod, au crescut costurile companiilor autohtone cu cel puțin 10 lei/MWh în comparație cu cele ale Gazprom, acest impozit nefiind aplicat și importatorilor (prețurile de import nefiind reglementate). La un nivel ridicat al gazelor, costul suplimentar impus este suportabil pentru companiile autohtone, însă la prețuri reduse ale gazelor pe piețele europene, Gazprom beneficia de un avantaj competitiv considerabil, care îi permite un spațiu de manevră mai mare în ceea ce privește prețurile practicate.
Actul normativ a fost semnat la acea vreme de premierul Victor Ponta și contrasemnat de viceprim-ministrul/ministrul Finanțelor, Daniel Chițoiu, ministrul delegat pentru Buget, Liviu Voinea, ministrul Economiei, Varujan Vosganian și de președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, Gheorghe Duțu.
Răzvan Nicolescu a semnat actul prin care era introdus pragul de 72 de lei/MWH
Sumele suplimentare încasate, de mai multe sute de milioane de lei, nu au mulțumit Guvernul PSD, așa că în 2014, a modificat, prin OU 13/2014, formula de calcul a impozitului, impunând un plafon minim de 72 lei/MWh pentru prețul mediu ponderat al gazelor naturale din producția internă corespunzătoare cantităților comercializate pe piața concurențială pentru consumatorii noncasnic.
Cu alte cuvinte, dacă o companie vindea gaze la un preț mai mic decât cel de 72 lei pe MWh, impozitul era plătit ca și cum tranzacția ar fi fost efectuată la 72 lei pe MWh. Statul încasa astfel peste 16 lei MWh pentru gazele produse și vândute în România, indiferent de prețul la care era tranzacția (chiar și la 60 de lei, prețul reglementat la acea vreme pentru gazul furnizat clienților casnici).
OU 13/2014 a fost semnată de același premier Victor Ponta și contrasemnată de același ministrul delegat pentru Buget, Liviu Voinea. În plus, pe actul normativ au mai apărut semnăturile unor noi miniștri, ai Guvernului Ponta 3, cel al Finanțelor, Ioana-Maria Petrescu, cel al ministrului Economiei, Constantin Niță, și, important, în contextul acuzațiilor apărute în ultimul timp, semnătura ministrului delegat pentru Energie, Răzvan Nicolescu.
Fostul ministru delegat pentru energie susține că "propunerea avea un caracter temporar și a aparținut Ministerului de Finanțe, care se temea de realizarea unor tranzacții intragrup la prețuri scăzute care ar fi afectat încasările la buget. În plus, în varianta sa inițială, pragul de 72 de lei se aplica doar tranzacțiilor care nu erau efectuate pe bursă (unde procentul de 60% era impus diferenței dintre prețul de pe bursă și cel dinainte de liberalizare). În 2014 și 2015 România a realizat importuri la niveluri istorice minime, 7, respectiv, 3%."
La acea vreme, bursa nu era funcțională, majoritatea tranzacțiilor fiind bilaterale. Acesta este și motivul pentru care ministerul energiei a elaborat o ordonanță prin care se introducea obligativitatea tranzacționării pe bursă a 20% din volumul de gaze produs. La adoptarea OUG, Finanțele susțineau că pragul va fi introdus doar temporar până la finalul anului, în momentul în care volumul de gaze tranzacționat pe bursă se majora, putând fi stabilit un preț de referință și eliminat pragul.
Din păcate, în fiecare an, Guvernul a avut grijă să prelungească termenul de aplicare a “impozitului temporar”, transformându-l într-unul cvasi-permanent, de pe urma căruia încasa aproximativ 700 de milioane de lei anual.
Consecința impozitului special și a pragului de 72 de lei/MWH: Gazprom a scos de pe piață Romgaz în 2016
Faptul că legislația adoptată de Guvernul României din foame de bani, probabil, favorizează Gazprom a fost demonstrat în 2016, când prețurile de pe piața internațională au scăzut sub nivelul costurilor de producție, artificial majorate de statul român cu 16 lei/MWh prin introducerea acestui impozit “temporar” și a pragului de 72 de lei/MWh la care se aplica.
La acea vreme, la presiunea acelorași guvernanți care au impus cele două condiționalități, pentru a nu lăsa populația fără gaze, Romgaz a furnizat o cantitate mai mare decât cea reglementată, în special către Elcen, clientul său cel mai important. Numai că s-a trezit cu un control de la Curtea de Conturi, care a susținut că această cantitate ar fi putut fi vândută pe piața liberă, la prețuri mai mari, ceea ce a condus la un prejudiciu adus companiei și, implicit statului, ca principal acționar. Drept urmare, Romgaz a decis să încerce să vândă cantitățile respective pe piața liberă, dar fără succes, ca urmare avantajului de preț al importatorilor.
“După raportul Curții de Conturi, am acționat ca orice companie privată. Deși am încercat să explicăm Curții că nu puteam să dăm gazele astea dacă nu le aveam depozitate, ei au susținut că le puteam vinde pe piața liberă. Potrivit raportului Curții, nu puteam merge sub 72 lei/MWh pentru că ne acuza de cauzarea unui prejudiciu. Apoi, a venit importul peste noi, noi puteam vinde doar între bandă și pragul de 72, de aceea am solicitat eliminarea pragului”, a explicat directorul Romgaz, Virgil Metea.
Rezultatul: Romgaz a fost scos de pe piață de prețurile mai mici practicate de Gazprom (care nu avea nici o obligație legală să achite impozitul de 60% și nici să respecte pragul de 72 lei/MWh), astfel guvernul român pierzând, potrivit estimărilor directorului Romgaz, peste 500 de milioane de lei venituri bugetare ca urmare a propriilor reglementări defectuoase. În 2017, prețul gazului rusesc a crescut peste costul de producție al companiilor românești, susține Platts, ceea ce explică faptul că România n-a mai importat niciun metru cub de gaze de la Gazprom în trimestru al treilea.
În plus, pragul de 72 de lei instituit prin OUG 13/2014 a fost înlăturat în urma deciziei parlamentului de a vota legea de respingere a respectivei ordonanțe de urgență pe 16 mai 2017. Inițial, comisia de industrii a Camerei Deputaților, condusă de Iulian Iancu a propus în 2015 aprobarea legii de adoptare a OUG de către Parlament. Documentul comisiei nu numai că includea pragul de 72 de lei, dar elimina și deductibilitatea redevențelor din baza de impozitare! Plenul Camerei a decis retrimeterea raportului către Comsie, căreia i-au fost necesari doi ani (timp în care Romgaz a fost scos de pe piață de Gazprom) să-și revizuiască recomandarea, din cea de adoptare a OUG 13/2014 în cea de respingere!
Președinția a solicitat reexaminarea legii de adoptare a OG 7/2013, adoptată de Parlament la 4 ani de la emiterea ordonanței
Istoria controversatei OG 7/2013 însă n-a ajuns la sfârșit. În pofida faptului că ordonanța a fost adoptată în urmă cu patru ani și jumătate, nu a fost încă transpusă în lege.
Afost votată în Parlament abia în 20 iunie 2017 și trimisă la Președinție spre promulgare pe 26 iunie. Pe 17 iulie însă, președintele Klaus Iohannis solicită reexaminarea legii. “Legea pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 7/2013 privind instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obținute ca urmare a dereglementării prețurilor din sectorul gazelor naturale, în forma transmisă spre promulgare, aduce două modificări ce constau, pe de o parte, în crearea unui prag suplimentar de impozitare și, pe de altă parte, în aplicarea acestei supraimpozitări pe termen nelimitat. Date fiind rațiunile specifice, cu caracter temporar și extraordinar ale introducerii acestui impozit, considerăm că reglementarea lui ar trebui să urmeze același caracter temporar.”, se precizează în cererea de reexaminare.
Comisia condusă de Iulian Iancu a introdus 2 niveluri de impozitare și un nou prag de 85 de lei/MWh
Modificările invocate de președinte au fost operate în Comisia de industrii a Camerei Deputaților, condusă de social-democratul Iulian Iancu, și vizează introducerea a două niveluri de impozitare, și nu unul (de 60%, cât prevedea OG 7) și a unui nou prag de 85 de lei/MWh. Astfel, pentru gazele produse intern și vândute sub un preț de 85 de lei/MWh impozitul va rămâne de 60%, în timp ce pentru cele vândute la un preț de peste 85 de lei/MWh, impozitul va crește la 80%.
“Reanalizarea de către Parlament a Legii pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 7/2013 e impune cu atât mai mult cu cât Senatul, în calitate de primă Cameră competentă, a aprobat OG 7/2013 fără modificări sau completări, în timp ce Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, a operat modificări de fond, importante, în conținutul normativ al ordonanței menționate. Ca urmare, formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului reflectă soluții legislative substanțial diferite”, se precizează în cererea de reexaminare.
Modificările aduse de comisie creează un nou dezavantaj competitiv companiilor autohtone în raport cu Gazprom, noul impozit de 80% pentru gazele mai scumpe de 85 de lei/MWh putând conduce la stuații precum cea din 2016, însă nu numai în condițiile unui preț scăzut, ci și la prețuri mai mari ale gazelor pe piețele europene.
Senatul deja a revotat legea în această variantă, în timp ce comisia a redactat noul raport, actul normativ aflându-se din nou pe ordinea de zi a Camerei Deputaților.
Însă acesta nu este singurul cost suplimentar pe care reglementările autorităților îl impun gazului intern, făcându-l astfel necompetitiv cu cel rus. Alt exemplu este cel al taxei de înmagazinare pe timp de iarnă, de 28 de lei/MWh, percepută de Romgaz pentru capacitățile stocate.
Iancu a chestionat în comisia de anchetă ANRE reprezentanții furnizorilor și producătorilor în legătură cu volumul, considerat insuficient, de gaz stocat pentru această iarnă. Anual, furnizorii și producătorii înmagazinează circa 2,2 miliarde de metri cubi (peste nivelul de 1,6-1,7 miliarde de metri cubi solicitat de ANRE), iar la sfârșitul fiecărei ierni, rămân în depozite, neconsumate, aproximativ 500 de milioane de metri cubi.
Motivul: dacă se adaugă la prețul gazului taxa de înmagazinare de 28 lei/MWh, gazul autohton înmagazinat devine mai scump decât cel al Gazprom. Astfel, furnizorii care consumă gazul care sunt obligați legal de ANRE să-l înmagazineze (1,7 miliarde de metri cubi), iar pentru a acoperi diferența de consum, apelează la importurile mai ieftine și nu la cele 500 de milioane de metri cubi rămase în depozite. Volum care este vândut de cei care au înmagazinat cantități suplimentare (în special Romgaz) la discount de preț primăvara.
O înmagazinare de 3 miliarde de metri cubi ar conduce la situația în care costul cu plata taxei de înmagazinare a gazului rămas nevândut ca urmare a importurilor mai ieftine ar fi suportat fie de producătorii interni, fie de furnizorii care apoi îl transferă consumatorului final.
