Cel mai mare reactor de fuziune nucleară din lume, aflat în sudul Franței, a fost finalizat, dar nu va deveni funcțional decât peste 15 ani, conform unui anunț făcut de cercetătorii implicați în proiect, transmite Live Science.
25 iulie - Maraton Medika TV - Sanatatea Aparatului Urinar
30 iulie - Maraton Profit News TV: Inteligența Artificială în Economie
Reactorul de fuziune nucleară a fost construit în cadrul Proiectului Internațional Energie de Fuziune (International Fusion Energy Project – ITER) și este alcătuit din 19 bobine masive ce formează bucle în jurul mai multor magneți toroidali. Inițial acest reactor trebuia testat în 2020, dar oamenii de știință susțin în prezent că va fi pornit cel mai devreme în 2039.
„Cu siguranță, întârzierile în ceea ce privește proiectul ITER nu reprezintă pași în direcția cea bună”, a comentat Pietro Barabaschi, director general al ITER, într-o conferință de presă desfășurată miercuri (3 iulie). „În ceea ce privește impactul fuziunii nucleare asupra problemelor cu care se confruntă în prezent omenirea, pot spune că nu ar trebui să așteptăm să fie rezolvate de fuziunea nucleară. Așa ceva nu ar fi prudent”, a adăugat el.
Cel mai mare reactor de fuziune nucleară din lume este rezultatul cooperării dintre 35 de țări – toate țările UE, Rusia, China, India și SUA. Acest proiect a produs și cel mai puternic magnet din lume, capabil să dezvolte un câmp magnetic de 280.000 de ori mai puternic decât al Pământului, scrie Agerpres.
Costurile acestui reactor au fost însă la fel de impresionante. Deși la început bugetul a fost fixat la 5 miliarde de dolari, reactorul urmând să fie pornit în 2020, multiplele întârzieri suferite de proiect au dus la umflarea costurilor, suma ajungând să depășească în prezent 22 de miliarde de dolari, cu o rezervă de 5 miliarde de dolari pentru alte cheltuieli neprevăzute până la darea în funcționare.
Oamenii de știință încearcă să reproducă procesul de fuziune nucleară – procesul care se desfășoară în interiorul stelelor – de peste 70 de ani. Prin fuziunea atomilor de hidrogen pentru a obține heliu, în condiții de presiune și temperatură extrem de ridicate, stelele transformă materia în lumină și căldură, generând uriașe cantități de energie fără a produce gaze cu efect de seră și nici deșeuri radioactive.
Replicarea condițiilor din nucleele stelare nu este însă deloc ușoară. Cel mai răspândit concept pentru reactoarele de fuziune, așa-numitele reactoare „tokamak”, funcționează prin supraîncălzirea plasmei (una dintre cele patru stări de agregare ale materiei, constând în ioni pozitivi și electroni liberi cu sarcină negativă) și menținerea ei într-o cameră de reacție de forma unei gogoși, ai cărei pereți sunt protejați de puternice câmpuri magnetice.
Menținerea plasmei superfierbinți suficient de mult pentru a se produce reacția de fuziune nucleară este însă foarte dificilă. Omul de știință sovietic Natan Iavlinski a creat primul reactor tokamak în 1958, dar de atunci nimeni nu a reușit să construiască un astfel de reactor care să producă mai multă energie decât consumă.
Una dintre principalele probleme este controlul plasmei care este suficient de fierbinte pentru a genera procesul de fuziune. Reactoarele de fuziune necesită temperaturi foarte ridicate pentru că sunt nevoite să funcționeze în condiții de presiune mult mai scăzută decât cea din nucleele stelare.
Nucleul Soarelui, spre exemplu, ajunge la temperaturi de circa 15 milioane de grade Celsius iar presiunea este de aproximativ 340 de miliarde de ori mai mare decât cea de la nivelul mării pe Pământ.
Încălzirea plasmei până la temperaturi extrem de mari este un proces relativ mai ușor, dar găsirea unei modalități pentru a o restricționa, astfel încât să nu topească întregul reactor, este foarte complicată din punct de vedere tehnic. Acest lucru se obține de obicei cu lasere sau prin dezvoltarea unor câmpuri magnetice foarte puternice.
