Material de opinie realizat de Mihaela Chiș, Avocat fondator, SCA Chiș Mihaela și Asociații, și Oana Cocan, Avocat asociat SCA Chiș Mihaela și Asociații
Decizia prin care Curtea de Apel Cluj a obligat Ministerul Sănătății să includă tratamentul cu Pembrolizumab pe lista medicamentelor compensate pentru o formă rară de cancer nu este doar rezultatul unui litigiu câștigat, este expresia unei tensiuni mai profunde între ritmul progresului medical și capacitatea sistemelor publice de a-l integra în mod coerent și echitabil. În esență, această hotărâre ridică o întrebare care depășește cazul concret: ce se întâmplă atunci când accesul la tratamente inovatoare nu mai este determinat exclusiv de evaluări medicale și politici publice, ci ajunge să depindă de intervenția instanțelor?
În România, astfel de situații nu mai sunt excepții absolute. Ele apar, de regulă, în zonele unde inovația medicală evoluează mai rapid decât mecanismele administrative de actualizare a listelor de medicamente compensate. În lipsa unor proceduri suficient de flexibile și rapide, pacienții și medicii sunt puși în situația de a căuta soluții alternative, iar uneori singura cale eficientă rămâne cea judiciară.
„Hotărârea Curții de Apel Cluj semnalează discrepanța dintre evoluția științei medicale și activitatea factorului politic. Principala problemă este legată de temporizarea excesivă a procedurilor și a etapelor de includere a medicamentelor pe lista tratamentelor compensate”, declară Mihaela Chiș.
Prin contrast, în majoritatea statelor vest-europene, accesul la terapii inovatoare este rezultatul unor procese instituționale mai bine structurate. Agenții specializate analizează atât beneficiul clinic, cât și impactul bugetar, într-un cadru care, deși nu este lipsit de controverse, oferă un grad mai ridicat de predictibilitate.
De exemplu, în Germania, mecanismul AMNOG presupune o evaluare timpurie a beneficiului adăugat al medicamentelor noi, urmată de negocieri de preț la nivel central. În Franța, autorități precum Haute Autorité de Santé stabilesc nivelul de rambursare în funcție de valoarea terapeutică, iar în Regatul Unit, instituții precum National Institute for Health and Care Excellence utilizează analize riguroase de cost-eficiență pentru a fundamenta deciziile privind accesul pacienților la tratamente.
„Pentru accesul efectiv la tratamentele inovatoare, ar trebui stabilite termene scurte și clare în sarcina fiecărei instituții implicate în etapele din procesul de includere a tratamentelor pe listă. Apoi, ar trebui create organisme instituționale dedicate, interdisciplinare și independente, care să se ocupe de studiul impactului financiar al tratamentului și de evaluarea ratei de incidență a bolilor susceptibile de a fi tratate cu ajutorul acestuia. Afectarea imparțialității instituțiilor implicate poate explica subvenționarea unor vaccinuri de la un anumit producător, într-o cantitate enormă, și omisiunea subvenționării unor tratamente inovatoare, de la alți producători”, a adăugat Oana Cocan.
Aceste sisteme nu elimină complet întârzierile sau inegalitățile, însă reduc semnificativ necesitatea intervenției instanțelor ca mecanism de acces. Justiția rămâne un instrument de control și corecție, nu un canal principal prin care se obține tratamentul.
În România, atunci când instanțele sunt chemate să suplinească aceste mecanisme, ele își îndeplinesc, fără îndoială, rolul constituțional de garant al drepturilor. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj confirmă acest lucru: în fața unei nevoi medicale reale și a unor argumente solide, instanța poate obliga autoritățile să acționeze.
Cu toate acestea, frecvența tot mai mare a unor astfel de situații ridică problema unei posibile „judicializări” a accesului la tratament. Într-un asemenea scenariu, dreptul la sănătate riscă să devină, în practică, dependent de accesul la resurse juridice, de durata procedurilor și de capacitatea individuală de a susține un litigiu.
Această dinamică introduce, inevitabil, o dimensiune de inegalitate. Nu toți pacienții au aceleași șanse de a ajunge în instanță sau de a susține un demers juridic complex. În absența unor mecanisme administrative eficiente, justiția poate funcționa ca un corector, dar și ca un filtru, ceea ce contravine ideii de acces universal la servicii de sănătate.
În același timp, nu poate fi ignorată nici presiunea asupra bugetelor publice. Deciziile privind includerea medicamentelor compensate implică alocări financiare semnificative și presupun un echilibru delicat între inovație, sustenabilitate și prioritizare. Tocmai de aceea, în majoritatea sistemelor mature, aceste decizii sunt rezultatul unor procese complexe de evaluare și negociere, nu al unor intervenții punctuale.
Pe acest fundal, hotărârea instanței nu ar trebui privită ca o soluție finală, ci ca un semnal. Un semnal că mecanismele existente nu reușesc întotdeauna să răspundă suficient de rapid sau suficient de adecvat evoluțiilor din domeniul medical. Un semnal că este nevoie de proceduri mai flexibile, de transparență decizională și de o capacitate mai mare de integrare a inovației.
În cele din urmă, întrebarea esențială nu este dacă instanțele ar trebui să intervină, pentru că, atunci când drepturile sunt afectate, răspunsul este evident afirmativ. Întrebarea reală este cât de des ar trebui să fie necesară această intervenție. Într-un sistem funcțional, justiția corectează excepțiile. Atunci când însă devine un canal frecvent de acces la tratamente, problema nu mai este una punctuală, ci structurală.
„Poate exista riscul dependenței accesului la tratamentele inovatoare, de inițierea unor demersuri judiciare. În prezent, cancerele neresponsive la medicamentele uzuale se tratează în funcție de mutația genetică. Includerea tratamentelor inovative pe lista medicamentelor compensate nu poate ține pasul, de fiecare data, cu diversitatea acestor mutații”, a afirmat Oana Cocan.
Un material Legal Marketing
