Documente recent scoase la iveală de arhivele naționale române aruncă o nouă lumină asupra Cominternului, organizația internațională condusă de sovietici care, între 1919-1943, s-a aflat în fruntea eforturilor Moscovei de a stabili hegemonia asupra partidelor comuniste din România, din restul Europei și din întreaga lume, arată National Security Archive într-un material intitulat „Secțiunea română a Cominternului”, publicat vineri și prezentat de News.ro.
National Security Archive (Arhiva Națională de Securitate) este o instituție de cercetare și arhivare neguvernamentală, non-profit, situată în campusul Universității George Washington din Washington, D.C. Înființată în 1985 pentru a verifica secretul guvernamental în creștere. Arhiva de Securitate Națională este un centru de jurnalism de investigație, un susținător al guvernării deschise, un institut de cercetare în domeniul afacerilor internaționale și cel mai mare depozitar de documente americane declasificate în afara guvernului federal.
Arhiva de Securitate Națională a stimulat declasificarea a peste 15 milioane de pagini de documente guvernamentale, fiind principalul utilizator non-profit al Legii americane privind libertatea de informare (Freedom of Information Act - FOIA). A depus în total peste 70.000 de cereri FOIA și de declasificare în cei peste 35 de ani de existență.
Materialul publicat vineri despre secțiunea română a Cominternului este compilat și editat de dr. Corina Snitar de la Universitatea din Glasgow. Articolul include noi detalii despre misiunile atribuite de Comintern (Internaționala Comunistă) membrilor din statele "revoluționare", subliniind relațiile tot mai antagoniste cu puterile imperiale din Occident - ceea ce istoricul Robert Hager a numit "Războiul Rece înainte de Războiul Rece".
Partidul Comunist Român, în special, a fost construit și reasamblat de mai multe ori în conformitate cu planurile Moscovei. Sub presiunea constantă a poliției secrete românești, secțiunea română a Cominternului a devenit mai preocupată de promovarea propagandei sovietice și de garantarea propriei securități decât de emanciparea clasei muncitoare din România. Deși cea de-a Treia Internațională s-a încheiat în urmă cu 80 de ani, înțelegerea rolului și a dinamicii interne a Cominternului rămâne un obiectiv important, având în vedere importanța sa în mișcarea comunistă și în afacerile mondiale în anii critici care au precedat și au continuat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - se arată în preambulul articolului.
Chiar dacă Cominternul a încetat să mai existe în 1943, moștenirea sa a rămas vizibilă pe toată perioada în care regimurile comuniste au rămas la putere în Europa Centrală și de Est, scrie dr. Corina Snitar.
Dosare recent descoperite, adunate de la Arhivele Naționale și Istorice Române, extind problema modului în care membrii individuali au răspuns la aceste directive, dezvăluind modul în care Partidul Comunist Român, în special, a fost construit și reconstruit pentru a se conforma edictului Moscovei.
COMUNIȘTII ROMÂNI, APROAPE INEXISTENȚI ÎN INTERBELIC
Partidul Comunist din România (PCdR), creat la 8 mai 1921 prin divizarea Partidului Socialist, a fost aproape invizibil pe scena politică românească și avea să rămână așa până în 1944. Mai mult, pe tot parcursul existenței sale, PCdR nu a fost capabil să atragă noi membri; de fapt, a fost chiar invers. Dacă, în 1919, PCdR-ul (Partidul Comunist din România) nou-născut moștenea de la Partidul Socialist aproximativ 200.000 de muncitori înscriși în mai multe sindicate, potrivit ziarelor locale, a ajuns să aibă mai puțin de 500 de membri până în 1923 - arată documentele citate în articol.
Situația poate fi explicată prin mai mulți factori. În primul rând, chiar înainte de crearea PCdR, grupurile comuniste care s-au format în cadrul Partidului Socialist nu au manifestat nicio intenție de a sprijini clasa muncitoare în revendicările sale pentru "libertate, pâine și locuri de muncă".
În al doilea rând, comuniștii români au fost supuși unei supravegheri și persecuții permanente din partea poliției secrete regale - Siguranța - din cauza deciziei lor de a crea un partid afiliat la Comintern.
O lovitură semnificativă avea să vină în februarie 1924, când Gheorghe Mârzescu, ministrul justiției, binecunoscut pentru poziția sa anticomunistă, a emis o nouă lege de reglementare a "organelor și entităților juridice", care a autorizat, de facto, desființarea tuturor partidelor și organizațiilor extremiste. Imediat, PCdR urma să fie scos în afara legii pentru propaganda sa agresivă și pentru activitățile considerate a fi împotriva intereselor naționale românești. Legea a făcut PCdR și mai invizibil, deoarece partidul trebuia acum să funcționeze în clandestinitate, folosind nume de cod pentru membrii săi și adăposturi pentru întâlnirile sale.
În al treilea rând, certurile frecvente dintre liderii PCdR, nu numai în cadrul filialelor locale, ci și în cadrul centrului de la București, au afectat credibilitatea partidului.
COMUNIȘTII ROMÂNI SE CERTAU ÎNTRE EI ȘI SE PÂRAU LA MOSCOVA
Pierderea semnificativă de membri și incapacitatea PCdR de a atrage noi membri, alături de certurile frecvente din interiorul partidului au obligat Cominternul să taie subvențiile în iulie 1923, în ciuda efortului liderilor partidului de a convinge organizația de activitatea intensă a acestora și de perspectiva de a conduce mișcarea muncitorească din România.
Kremlinul a decis să creeze un nou Partid Comunist pentru România, sub același nume de PCdR, care să funcționeze în paralel cu Partidul Comunist Român în România, dar să aibă sediile la Harkov și Moscova. Membrii noului Partid Comunist pentru România erau emigranți români în URSS care au înființat organizații comuniste la Harkov și Moscova.
În 1928, Partidul Comunist din România a încetat practic să mai existe în baza de date a Cominternului. Partidul Comunist pentru România l-a înlocuit în tăcere sub aceeași denumire de PCdR.
Cel de-al patrulea congres al PCdR a avut loc nu la București, ci la Harkov, între 28 iunie și 7 iulie 1928, iar Vitali Holostenko, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Ucrainean, a fost numit noul secretar general al PCdR.
Schimbarea conducerii a produs nemulțumiri în rândul membrilor de rând ai partidului. Luptele dintre membrii Partidului Comunist din România, conduși de Marcel Pauker, și cei ai Partidului Comunist pentru România, conduși de Vitali Holostenko, au fost suficient de semnificative pentru a determina Cominternul să intervină.
În august 1930, CEIC a emis o "decizie specială" intitulată "Cu privire la lupta facțională neprincipială și la refacerea unității în Partidul Comunist din România", subliniind "lupta facțională, metodele birocratice de conducere și aventurismul mic-burghez caracteristice ambelor grupuri adverse", care "au slăbit influența partidului în rândul maselor într-o perioadă în care unitatea este necesară pentru a lupta împotriva fascismului".
Holostenko avea să fie înlocuit de Alexandru Stefanski, membru al Partidului Comunist Polonez, în timpul celui de-al cincilea congres al PCdR, care a avut loc la Moscova în decembrie 1931. Stefanski avea să fie înlocuit în 1935 de Boris Stefanov, un etnic bulgar care locuia la Moscova. Stefanov va conduce PCdR până în 1938.
CUM S-A NĂSCUT PCR ȘI CE MISIUNI A AVUT
Realizând că mișcarea comunistă românească nu putea evolua fără un partid puternic cu sediul în România și sătul de certurile interminabile din cadrul PCdR, Stalin a decis să recreeze partidul sub numele de Partidul Comunist Român (PCR). Partidul a fost completat doar de tineri cu "origini sănătoase", adică muncitori. Viitorul secretar general, Gheorghe Gheorghiu Dej, pe atunci muncitor la Căile Ferate Române, se va număra printre membrii noului partid.
În ciuda caracterului său muncitoresc și a conducerii sale, nici PCR nu va reuși să atragă mulți membri din clasa muncitoare. Oamenii au identificat rapid în programul PCR aceleași sloganuri ale Cominternului care cereau "revoluția mondială". Nici faptul că PCR a fost condus succesiv de doi etnici maghiari, Bela Brainer și Stefan Foris, nu a fost de folos partidului. Rezultatele slabe înregistrate de PCR în atragerea muncitorilor și în lupta împotriva "oportuniștilor" și "deviaționiștilor" din rândurile sale au fost ridicate de CEIC în mai multe reuniuni.
Prin urmare, secția română a Cominternului nu s-a implicat în mod deosebit în sarcini precum crearea de "fronturi muncitorești unite" sau de celule în cadrul sindicatelor, ci mai ales în activități de propagandă care promovau interesele sovietice, în special în legătură cu reanexarea fostelor teritorii ale Imperiului Țarist, cum ar fi Basarabia.
În ziarul comunist Scânteia au fost publicate articole prin care se cerea revocarea actului de unificare din 1918 prin care România a fost unită cu Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania și Banatul. Se promitea solemn susținerea "maselor de minorități etnice în voința lor de autodeterminare". După semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 și după ce Uniunea Sovietică s-a îndreptat cu rapiditate spre anexarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a regiunii Herța, PCR a publicat imediat un Manifest în care saluta "fericita Basarabie" pentru reușita sa de a pune capăt "jugului greu al imperialiștilor români cu sprijinul Armatei Roșii".
Alte misiuni în care PCdR s-a implicat cu sârguință au fost alese dintre cele menite să păstreze poziția partidului în raport cu Moscova și, dacă era posibil, să sporească vizibilitatea liderilor săi. PCdR a participat activ, de exemplu, la campania Cominternului de recrutare de voluntari pentru a sprijini guvernul spaniol împotriva rebelilor lui Franco în 1936. Implicarea în războiul civil spaniol le-a permis unor comuniști să ajungă în poziții de vârf în ierarhia PCdR după 1944, precum Petre Borilă (viitor vicepremier între 1954-1965), Gheorghe Vasilichi (ministru al educației în 1948-49 și membru al Marii Adunări a României până în 1975), Walter Roman (general și șef de Stat Major în Armata Română, 1947-1951, și redactor-șef al Editurii Politică până în 1985) sau Gheorge Stoica (membru al Comitetului Central, 1948-1974).
