S-a întâmplat recent să închiriez o mașină în Las Vegas – mă aflam în America pentru a relata despre alegeri – și recepționerul a insistat să-mi ofere ceva „mai bun”, un BMW. „Ca să te simți ca acasă”, mi-a spus el privindu-mi permisul de conducere german și zâmbindu-mi. Am luat cheile și mi-am notat mental: în afara Germaniei Germania e încă intactă, potrivit Rador Radio România.
Observ frecvent acest aspect când călătoresc. În afara Germaniei Germania este încă țara automobilelor, cu o economie înfloritoare. În afara Germaniei Germania este încă o țară prosperă, în care toată lumea conduce un BMW sau ceva pe aproape. În afara Germaniei Germania este încă o țară bine organizată, un spațiu politic și social armonios. I-am zâmbit și eu recepționerului. Dar înăuntru mi s-a strâns inima. Fiindcă în Germania Germania nu se mai simte ca și cum ar fi Germania.
Cancelarul Olaf Scholz a pierdut luni un vot de încredere în Bundestag, parlamentul german, ceea ce i-a pus capăt oficial cabinetului său. Nu era decât o formalitate: coaliția tripartită se prăbușise de fapt la începutul lui noiembrie, când Scholz l-a demis pe ministrul de finanțe Christian Lindner, determinând astfel ieșirea liber-democraților lui de la guvernare. Mutarea l-a lăsat pe social-democratul Scholz într-un guvern minoritar, alături de Verzi. Decât să mai șchioapete în continuare, el a decis în schimb în favoarea alegerilor anticipate, programate pe 23 februarie. Prin urmare votul de blam nu a fost decât o ultimă formalitate administrativă.
La prima vedere povestea dezmembrării guvernului pare o intrigă politică nu tocmai palpitantă, pornită de la o ceartă pe buget. Însă dincolo de stratul superficial vom descoperi o criză existențială. Germania cu economie prosperă, cu coeziune socială, cu stabilitate politică nu mai există. Iar guvernul actual, sfâșiat de incompatibilități ideologice și zdruncinat de șocuri externe, s-a dovedit incapabil a-i face față noi situații. Cum am ajuns aici?
În toamna lui 2021 lucrurile stăteau cu totul altfel. După ce Angela Merkel decisese să nu mai candideze după 16 ani în funcție, Scholz l-a înfrânt pe succesorul ei creștin-democrat și a format primul guvern tripartit din istoria recentă a Germaniei. Politicieni mai tineri precum Annalena Baerbock, ministrul de externe, și Lindner au ajuns la putere. Era pentru prima oară când Verzii, un partid cu viziune economică de stânga avându-și rădăcinile în mișcarea ecologistă a anilor ’80, împărțeau puterea la nivel național cu liber-democrații, un partid pro-libertăți civice și pro-antreprenori.
În interviuri pe care le-am luat pentru o carte pe care o scriam atunci, mulți dintre acei tineri politicieni vorbeau despre depășirea barierelor ideologice și modernizarea Germaniei în urma lungii cârmuiri a lui Merkel, pe care ei o considerau mult prea atașată de statu-quo. Vorbeau cu entuziasm despre digitalizarea țării și promovarea industriilor verzi. Starea lor de spirit chiar părea autentică. Condus de mâna sigură a moderatului Scholz, guvernul părea și el bine poziționat pentru a soluționa problemele țării.
Însă acele probleme au început curând să se aglomereze. Mai întâi a venit invadarea Ucrainei de către Vladimir Putin, care a aruncat noul guvern în starea de gestiune a crizei: căutări disperate de a cumpăra gaz de pe piețele internaționale pentru a substitui energia rusească, încercarea de a-i proteja pe consumatori și antreprenori de inflație și organizarea transporturilor de armament către Ucraina. După ce Scholz a anunțat un „Zeitenwende”, adică un punct de cotitură în politica externă, guvernul a alocat 100 de miliarde de euro pentru reconstrucția armatei germane.
Toate acestea se întâmplau în timp ce economia începuse să șchioapete. În vreme ce restul G7 înregistrează creștere economică, Germania e pe punctul de a intra în al doilea an consecutiv de recesiune. Companiile ei emblematice au dificultăți. Volkswagen, cu 300.000 de angajați în Germania, vrea să închidă uzine și să concedieze mii de muncitori. Ford, Audi și Tesla au anunțat și ele concedieri, ca și marele producător german de oțel ThyssenKrupp. Cândva întâia economie a Europei, Germania a ajuns din fruntașă codașă.
Motivele acestui declin sunt complexe. Dispariția bruscă a gazului rusesc ieftin e, firește, un factor important, însă la fel e și programul de reforme verzi al guvernului, care a exacerbat costurile energiei prin substituirea graduală a cărbunelui cu regenerabilele. Ceea ce nu i-a ajutat pe producătorii germani, care au probleme în a ține pasul cu competiția lor chineză. E clar că și unele companii au luat decizii proaste, dar nici guvernul nu le-a susținut. În general, guvernul se face vinovat nu numai de absența investițiilor în industrii-cheie, ci și în învățământ și transportul feroviar și rutier. Per total tabloul e sumbru.
Între timp a luat amploare și o dezbatere toxică despre migrație. Milioane de oameni au sosit în Germania după 2015, inclusiv, cel mai recent, cam 1 milion de ucraineni. Atitudinea țării în această privință a fost una contradictorie. Pe de o parte mai toată lumea acceptă că Germania e o societate multi-etnică și multi-religioasă. Dar pe de altă parte imigrația provoacă o nemulțumire mocnită – care uneori dă în clocot. Și guvernul are o atitudine similar de contradictorie, înlesnind pe de o parte imigrarea muncitorilor calificați, dar pe de alta impunând controale mai stricte la graniță, criterii mai exigente de azil și înmulțind deportările. Abordare care de fapt nu e pe placul nimănui.
Aceste probleme s-au contopit pentru a provoca un efect politic devastator. În fața atâtor dificultăți guvernarea devine tot mai anevoioasă. Și publicul nu prea dă dovadă de înțelegere: nemulțumirea față de guvern e larg răspândită și toate partidele de guvernare sunt detestate. În această atmosferă încărcată un partid rusofil nou format, Alianța Sahra Wagenknecht, a prosperat, iar Alternativă pentru Germania de extrema dreaptă și-a cimentat poziția de al doilea cel mai popular partid din țară. Dacă această coaliție tripartită a fost un experiment de guvernare pe o scenă politică fragmentată, atunci experimentul a eșuat. Iar momentul, cu Donald Trump pe val și Europa în debandadă, nici nu putea fi mai prost.
Însă nu totul e pierdut. Criza Germaniei e reală, dar pe jumătate nu este decât o criză de încredere în forțele proprii. Șomajul e în creștere, dar tot la un nivel minim a rămas. Restricțiile noastre bugetare, departe a fi vreo forță a naturii, pot fi înfrânte prin voință politică. Sistemul de partide se fracturează, dar până și cele mai dezbinate state tot au fost capabile să-și formeze guvern: la anul s-ar putea foarte bine să asistăm la revenirea unei coaliții stabile între creștin-democrați și social-democrați. Și, dat fiind că am integrat deja generații după generații de imigranți, nu există motive pentru care să n-o putem face din nou.
