Macroeconomiștii din spatele actualului guvern par a fi luat de bună declarația ministrului Economiei, Niculae Bădălău, potrivit căreia România este singurul producător de gaze din UE și, conștienți de pericolul “blestemului resurselor”, au elaborat o strategie guvernamentală menită a evita pericolul ca România să fie lovită în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat de “boala olandeză”. Ironic sau nu, aceasta pare singura explicație logică a faptului că România a ajuns în 2019 cea mai scumpă piață a gazelor din UE.
Pentru a nu avea probleme cu majorarea exporturilor, aprecierea monedei naționale, sau dependența veniturilor publice de prețul volatil al gazului pe piețele internaționale (simptome ale “bolii olandeze”), economiștii actualului Guvern par a fi decis să găsească cu orice preț o metodă prin care România să devină importator net de gaz și pe perioada verii, să adopte o politici bugetare care să conducă la deprecierea monedei naționale și să plafoneze prețul gazului.
Lăsând la o parte ironia, adevărul este că, în această iarnă, România a importat gaz rusesc la cel mai ridicat preț din UE. Prețul mediu al gazelor de import a fost, în primul trimestru din 2019, de 26,89 euro/MWh de gaz, potrivit datelor DG Energy, cu peste 3,6 euro mai scump decât cel importat de Bulgaria, Slovacia, Letonia, Estonia, de exemplu.
Și mai important, prețul mediu al gazului de import din România a fost cu 3,2 euro/MWh peste cel din Ungaria, de unde a provenit o mare parte din gazul importat.
România a plătit cel mai mare preț de import din UE pentru gazul rusesc în primul trimestru al anului
Odată cu sosirea verii, prețurile pe piețele europene au scăzut, prețul de import devenind, începând cu luna aprilie mai mic decât cel al gazului din producția internă tranzacționat pe piețele centralizate din România. Drept urmare, importurile au continuat, însă tot la cel mai ridicat preț din UE, în pofida ieftinirilor de pe piețele europene. În aprilie, de exemplu, prețul mediu pentru gazul din producția internă a fost pe Bursa Română de Mărfuri (BRM) de 95,86 lei/MWh, în timp ce gazul de import a costat 94 lei/MWh. Ecartul s-a majorat în mai, 101 lei/MWh prețul gazului de pe piața internă, 89 lei/MWh cel de import. Cotațiile de pe bursa austriacă CEGH au fost în această perioadă de 81 lei/MWh.
Rezultatul: în această perioadă, în care de obicei nu apela la importuri, România a importat din Ungaria aproximativ 1,2 TWh lunar, ca urmare a prețului de import mai avantajos.
Dar cum s-a ajuns la această situație? În ultimii ani, Guvernul a decis să ignore orice principiu economic și să adopte o politică de subvenționare a consumului și de descurajare a ofertei. Astfel, a fost majorată fiscalitatea în domeniul productiv, inclusiv prin legea offshore, care i-a determinat pe americanii de la Exxon să anunțe că renunță la participația la Neptun Deep. Totodată, a fost stimulat consumul prin plafonarea prețului gazelor pentru consumatorii casnici și pentru sistemele de încălzire centralizată la 68 de lei/MWh.
Numai că aceasta politică duce în mod inevitabil (poate fi un capitol din Economics for Dummies) la crearea unei penurii de gaz pe piețele centralizate (cu preț "liber", nereglementat), penurie acoperită de importuri la un preț mai mare comparativ cu cel de pe piețele vecine, dar mai mic comparativ cu cel de pe piața internă. Motivul: prețurile de pe piața internă sunt inflaționate de diminuarea drastică a ofertei prin reducerea cantităților disponibile pe piață cu “estimările” supraevaluate ale furnizorilor referitoare la necesarul de gaz subvenționat în vederea depozitarii. În plus la reducerea ofertei mai contribuie și declinul natural al producției, de 5-7 procente anual.
Legea lui Gresham pe piața gazelor: Gazul “rău”, de import, a alungat de pe piață gazul “bun”, din producție internă
În teoria monetară există un principiu, legea lui Gresham, care prevede, în varianta sa populară, că “banii răi alungă de pe piață banii buni”. În momentul în care un guvern subevaluează o monedă aflată în circulație în raport cu alta, prima monedă dispare de pe piață, fiind folosită ca mijloc de tezaurizare (economisire), în circulație rămânând doar moneda supraevaluată.
Un fenomen similar s-a întâmplat și cu gazul din producție internă care, prin impunerea unui preț fix (cel puțin pentru jumătate din producție) de 68 de lei/MWh a fost subevaluat de către guvern în raport cu gazul de import.
Astfel, cererea în vederea tezaurizării (înmagazinării) de gaz subevaluat (gaz din producție internă) a crescut. Potrivit Transgaz, “din datele analizate s-a observat o supraevaluare a majorității cererilor de consum (la preț reglementat de 68 lei/MWh n.r.). La solicitările Departamentul Operare de reconsiderare a consumului estimat unii furnizori și-au reconsiderat cererea, însă cei mai mulți au păstrat estimările de consum inițiale, motivând supraevaluarea prin creșterea portofoliului de clienți sau/și prognoze cu temperaturi mai scăzute față de aceeași perioadă a anului trecut”.
Astfel, furnizorii “au comandat” la ANRE o cantitate supraevaluată de gaz (subevaluat de guvern prin OUG 114) în vederea înmagazinării (pentru că nu-l puteau vinde pe piețele centralizate sau către clienții industriali fără a risca o amendă de 10% din cifra de afaceri).
La rândul lor, producătorii, fiind nevoiți să pună deoparte aproximativ 50% din producție pentru alimentarea furnizorilor la preț de 68 de lei/MWh, au preferat să nu vândă restul gazului rămas la preț de vară (mai mic) și să-l înmagazineze pentru a-l comercializa la un preț mai mare pe perioada de iarnă (pentru a putea recupera o parte din "pierderile" induse de plafonarea prețului pentru cealaltă parte din producție). Așa se face că atât OMV Petrom, cât și Romgaz, și-au majorat cantitățile de gaz depozitat în nume propriu în prima jumătate a anului cu gazul pe care îl utilizau la producția de electricitate, care a fost practic zero în cazul ambilor producători în trimestrul al doilea.
Pe 21 iulie, România avea depozitată o cantitate de 18,23 TWh (55% din capacitatea totală de înmagazinare) cu peste 3,5 TWh (sau o pătrime) peste nivelul depozitat la această dată a anului trecut, de 14,7 TWh (43,8% din capacitatea totală de depozitare). În plus, volumul suplimentar depozitat în această primăvară și vară, de când a intrat în vigoare OUG 114, a fost și mai ridicat ca urmare a faptului că la finalul lunii martie, România a atins un nivel minim de gaz depozitat, coborând pentru prima oară în istorie sub procentul de 11% din capacitatea totală de depozitare.
În perioada 1 aprilie-21 iulie, au fost injectați în depozite aproape 15 TWh, în creștere cu 50% peste cantitatea de 10 TWh depozitată în perioada similară a anului precedent.
Comparativ, în trimestrul al doilea al anului cei doi mari producători au vândut către terți, 20,4 TWh, 8,6 TWh OMV Petrom, respectiv 11,8 TWh Romgaz, ceea ce face ca volumul înmagazinat să reprezinte aproape trei pătrimi din vânzările către terți ale celor două companii producătoare.
Ultimele date ANRE confirmă faptul că în depozite a ajuns aproape exclusiv gaz din producție internă (99% din total înmagazinări în martie și 98% în aprilie).
Dacă ritmul de injectare a gazelor în depozite va rămâne unul similar, obligația de depozitare impusă de ANRE de 23 TWh (majorată cu 10% față de anul trecut) va fi atinsă până la finalul lunii august și nu la finalul lunii octombrie, ceea ce invalidează explicația ministerului energiei, potrivit căruia companiile din România importă gaz în vederea îndeplinirii obligațiilor de înmagazinare. De altfel, capacitatea de depozitare din România (de aproximativ 33 TWh) s-ar putea dovedi insuficientă pentru satisfacerea apetitului pentru înmagazinare în perioada august-noiembrie. Foarte probabil, România va intra în această iarnă cu depozitele pline.
În rezumat, ca urmare a declinului natural al producției cu aproximativ 5% (8% în cazul OMV Petrom), dar și a tezaurizării majorității gazului din producția internă, pe piață s-a înregistrat o penurie de gaz și, inevitabil, prețurile au crescut simțitor. Rezultatul: piața a fost ocupată de gazul nesubevaluat de guvern, cel din import, care l-a izgonit pe cel din producția internă, “îngopat” spre tezaurizare atât de furnizori, cât și de producători!
