Un nou pocinog a căzut pe capul băncilor, după amintirile neplăcute cu darea-n plată și conversia: Parlamentul discută plafonarea dobânzilor la credite. Instituțiile de credit sunt acuzate de avariție fără de seamă în comparație cu suratele europene de către senatorul și adversarul numărul unu, Daniel Zamfir. Dar să analizăm cum stă situația în realitate.
Băncile din România au trecut criza cu două mari probleme: creditele acordate s-au întors mai puține, blocate în insolvențe și în lipsurile clienților prinși de greutățile vieții, dar și cu imaginea exuberantă de dinainte de boom transformată într-una una posacă, cu accente de călău pentru mulți dintre cei care au simțit tăișul executării silite.
Din această problemă, băncile au ieșit, în primul rând, mai puține, ceea ce se traduce prin faptul că cele falimentare au fost preluate de altele mai viguroase și s-a făcut consolidare, dar și destul de încrezătoare, cele rămase, că veșnicul potențial economic al României se va îndeplini.
Au tras după ele zecile de mii de procese pe clauze abuzive și niciuna n-a spus deschis că problema a fost forma propriilor contracte de credit încheiate înainte de criză. Până la urmă, tot prin legislație (dar europeană) au fost forțate să pună transparent costurile în contractele de credit și să scutească debitorii de surpriza mereu neplăcută numită "dobânda curentă variază în funcție de dobânda băncii" sau, în unele cazuri, chiar de cea de tipul "banca își rezervă dreptul să modifice nivelul dobânzilor și comisioanelor în conformitate cu politica proprie".
Procesele le-au dus însă toate, deși nu de la consumatori a venit tragedia financiară, ci mult mai mult de la creditarea firmelor. Relansarea ulterioară a businessului și-a pierdut din optimism prin 2015, după chiar Partidul Național Liberal a venit cu măsuri punitive, prin parlamentarul Daniel Zamfir, susținute fără prea multe comentarii și de majoritarul Partid Social Democrat.
Legea privind darea în plată a fost votată, promulgată, contestată la Curtea Constituțională și acum se aplică după aprecierea judecătorilor. Legea privind conversia creditelor în franci elvețieni a urmat același parcurs, dar nu se aplică deloc, fiind invalidată total de către Curtea Constituțională a României.
Problema francilor elvețieni s-a mai diminuat după ce băncile au făcut conversii cu o mică pagubă pentru ele și o daună ridicată pentru debitori, dar n-a dispărut. A rămas o minoritate încăpățânată de clienți, chitită să facă băncile să plătească pentru comportamentul lor, care a reușit de-a lungul timpului să producă foarte multe controverse – conform cu ceea ce Nassim Taleb denumește „the minority rule”. Rezultatele n-au fost, însă, spectaculoase și opțiunile s-au împuținat.
Senatorul Zamfir, fost deputat, s-a întors anul trecut cu alte trei proiecte legislative care vizează debitorii și care au intrat recent în dezbatere.
Unul dintre acestea ia în colimator contractele cu firmele de leasing, la care vrea să aducă un fel de dare în plată (care la leasing există deja prin definiție, bunul rămânând în proprietatea creditorului până când debitorul face și ultima plată), dar în acest caz ar veni fără penalități.
Al doilea, care ar putea fi cel mai interesant pentru cei care au ajuns în situația să fie executați silit, vânduți recuperatorilor și apoi datori cu chiar mai mult decât au împrumutat după ce au pierdut casa – vezi aici un caz, cu drama personală aferentă -, propune ca recuperatorii să nu poată cere mai mult de dublul sumei pe care l-au plătit pentru creanță și ca răscumpărarea să fie făcută cu drept de preempțiune pentru rău-platnic.
În fine, ultimul proiect, cel care a stârnit cea mai multă vâlvă, vizează plafonarea dobânzilor la creditele acordate persoanelor fizice. Zamfir n-a venit, în acest caz, cu o lege de la zero și nici cu o modificare a legilor de protecție a consumatorilor de servicii financiare, ci cu un proiect de modificare a OG 13/2011 privind dobânda legală.
A venit apoi cu amendamente care să stabilească dobânda anuală efectivă (DAE – costul total al creditului) ca multiplicator de 2,5 al dobânzii legale (egală cu dobânda cheie a BNR) pentru creditele ipotecare și la 18% pentru creditele de consum. Pe de altă parte, OG 13 nu a fost menită să introducă restricții pentru bănci și instituțiile financiare nebancare – fiind creată pe calapodul legilor anterioare privind camăta – astfel că în forma aprobată de Senat a proiectului a rămas excepția de aplicare la bănci și IFN, deși Zamfir a făcut referiri verbale doar la aceste instituții ca fiind vizate de lege.
Înainte să trecem la cifre detaliate, remarcăm că practica băncilor din România se înscrie, previzibil, pe tiparul instituțiilor financiare care acționează în țările emergente – high risk, high reward. Cer dobânzi mai mari la credite pentru a compensa pierderile relativ ridicate din creditele neperformante, într-o economie care nu excelează la capitolul disciplină la plată. Ceea ce nu face decât să confirme că statutul de țară avansată (măcar la nivelul Cehiei) e încă departe. Însă acest lucru nu înseamnă că sistemul bancar românesc e ieșit total din contextul european.
Argumentul principal cu care Zamfir și-a susținut proiectul de lege în Senat este acela că băncile și instituțiile financiare nebancare din România practică dobânzi exagerate la credite, mult peste cele din alte țări europene, în timp ce pentru depozite plătesc doar „0,3%”. Al doilea argument este că 14 țări din Uniunea Europeană au plafoane de dobândă, modelul său fiind inspirat de Spania în cazul creditelor ipotecare (deși acolo vizează doar creditele sociale și dobânda legală nu este egală cu cea a băncii centrale) și de un model autohton în cazul împrumuturilor de consum, „18%, pentru că și statul român percepe această dobândă (...) la ANAF și când există penalități”.
Zamfir și-a argumentat proiectul în plenul Senatului cu următoarele date privind dobânzile la credite: 1,73% este dobânda medie în Europa, dobânda medie în România e 6,1%, Italia are 1,91%, Spania 1,84%, Austria 1,81%, Germania 1,79%, Slovenia 1,77%, Grecia are dobânda la 3,35%, Ungaria 3,71%. în timp ce „bulgarii ne rând în nas” cu 4,33%.
Senatorul n-a precizat sursa statisticilor și la care rate se referă exact, mai ales că la nivel european, pentru a fi comparabile, dobânzile sunt raportate ca medie pe categorii și nu ca medie generală.
Cercetările noastre arată că unele date se potrivesc, altele nu prea. Cu mențiunea că o comparație cu țările cu monedă euro nu are o susținere fundamentată, în condițiile în care România e o țară care a trecut relativ recent printr-un episod de inflație galopantă – cam când euro intra în vigoare – și este o economie mult mai inflaționistă decât cea a zonei euro. Nu ai cum să ai dobânzi comparabile cu zona euro în condițiile în care, doar de la aderarea României din 2007, inflația cumulată în zona euro a fost de 17% și cea din arcul carpato-danubiano-pontic, unde circulă leul, a fost de 44%!
Dobânda medie la împrumuturile noi pentru firme era de 1,7% în zona euro la finele lunii decembrie, iar la pentru populație era de 1,83% în cazul împrumuturilor pentru locuințe și de 4,45% la cele de consum, potrivit datelor publicate de Banca Centrală Europeană. Câteva exemple. În România, dobânda medie la creditele noi pentru populație era, în decembrie, de 6,86% - 4,47% pentru locuințe și 9,42% pentru consum, potrivit datelor BNR. În Bulgaria, 3,66% pentru locuințe și 8,85% la consum, în Polonia 4,4% pentru locuințe și 7% pentru consum, potrivit datelor băncilor centrale din fiecare țară.
Însă aceste cifre nu spun toată povestea.
Băncile europene au plătit, în medie, mult mai puțin pentru depozitele la termen decât cele din România: 0,34% pentru populație și doar 0,06% pentru firme.
La aceeași dată, băncile din România plăteau 0,78% pentru depozitele populației la termen de până la un an și 1,22% firmelor, potrivit datelor BNR.
Mai puțin decât cele din România au plătit băncile din Bulgaria, 0,19% pentru populație și 0,26% pentru firme, în timp ce instituțiile de credit din Polonia remunerau mai bine debitorii, cu 1,5% în cazul populației și 1,2% în cazul firmelor.
Menționăm că mediul financiar din România (și nu numai) este unul de represiune, în condițiile în care rata inflației a avansat foarte rapid în ultimele luni și dobânzile au devenit real negative. BNR a dus o politică monetară care a permis creșterea inflației, politică peste care s-a suprapus Guvernul, care a aruncat bani în salarii și, implicit, în consum, concomitent cu creșterea accizelor și a prețurilor reglementate, ceea ce, peste un efect de bază, a dus inflația la 4,3% în ianuarie.
O analiză mai în detaliu privind dobânzile anuale efective arată că băncile din România practicau la finele anului trecut printre cele mai mari rate din Europa pentru creditele noi, însă acest lucru a venit după creșterea abruptă a ratei ROBOR începând din toamnă.
Astfel, DAE la creditele ipotecare noi în monedă națională era de 4,83% în România, urmată de Polonia cu 4,62%, de Ungaria cu 4,32%, de Croația cu 4,06% și Bulgaria cu 4,01% - toate țări în afara zonei euro. În zona euro, dobânzile variază între 3,52% în Grecia și 1,03% în Finlanda, cu Germania la 1,86%. Cehia, țară în afara euro, e o excepție, având dobânzi apropiate de cele ale țărilor mai avansate, la 2,59% la finele anului, precum este și Suedia, cu rate de 1,59% (pentru Marea Britanie nu avem date comparabile). Datele sunt preluate de la BCE.
Dacă netezim influența creșterii ratelor de pe final de an și facem media anuală a dobânzilor efective în 2017, România apare cu cele mai scăzute dobânzi din plutonul țărilor din afara zonei euro, cu excepția Cehiei și Suediei, cu 4,08%, față de 4,7% în Ungaria, 4,6% în Polonia, 4,4% în Bulgaria, 4,09% în Croația.
Când vine vorba de credite de consum, DAE din România este mai mică chiar decât în unele țări din zona euro. La o rată de 10,24%, România se plasează în spatele Letoniei (21,94%), Estoniei (19,59%), Lituaniei (14,6%), Poloniei (13,41%), Ungariei (12,98%) sau Bulgariei (11,65%). Dobânzi apropiate mai au grecii, cehii, danezii, italienii, portughezii și slovacii (8-10%), în timp ce luxemburghezii plătesc cel mai puțin (2,73%). În Germania, DAE la creditele de consum e de 5,39%.
Zamfir a reclamat, de la tribuna Senatului, dobânzile exorbitante la creditele practicate de instituțiile financiare nebancare ( IFN), prezentând exemple anecdotice: 7.000%, 9.000%, 24.000%. „Este cămătărie cu acte în regulă!”.
Deși exemple despre astfel de dobânzi abundă, este imposibil de spus cât este dobânda medie la IFN, din moment ce nu există statistici oficiale și nici măcar neoficiale. Mai este și problema că indicatorul este greu de prins, deoarece cu cât împrumutul este pe termen mai scurt, cu atât DAE este mai mare.
De altfel, pe subiectul IFN Zamfir „i-a convins” de la distanță pe reprezentații BNR, care au impus, începând cu acest an, o limită a DAE prin creșterea cerințelor de capital, iar aceștia se găsesc acum, printr-o ironie a sorții, în poziția de a apăra băncile de un plafon asupra dobânzilor.
Sectorul IFN ar fi, cel mai probabil, foarte afectat de o limitare a DAE la 18%, în special în rândul firmelor care oferă împrumuturi pe termen scurt și foarte scurt. Însă, așa cum s-a întâmplat în alte țări europene, costurile ar putea fi mascate prin servicii care nu intră în calculul DAE.
Marja netă - cât dau și cât iau
Marja netă de dobândă este un indicator mult mai bun pentru a urmări cât de scumpe sunt băncile, în contextul în care reprezintă un raport între dobânda plătită la depozite și cea cerută la credite, lucru pe care îl intuiește și senatorul liberal, în stilul propriu.
„Nivelul dobânzii la depozite în România este cel mai scăzut din Uniunea Europeană! Dacă dobânda la depozite este de doar 0,33%, dobânda la credite este de 6,1%. Ecartul, adică profitul băncii este de peste 1.500%! În UE, e adevărat, dobânda la depozite este de 0,4%, dar și acolo, dobânzile la credite sunt de 1,7%. Iată, un ecart de vreo cinci ori mai mic!”, declara el în Senat.
Afirmația lui Zamfir despre dobânda la depozite este neadevărată, cum am arătat mai sus, iar raportarea profitului băncii ca fracție între dobânda la credite și cea la depozite reprezintă o manieră originală de calcul, însă care nu poate fi utilizată în astfel de analize. Ce se utilizează este marja netă și randamentul capitalurilor.
Marja netă de dobândă la creditele ipotecare noi (euro și monedă națională) era de circa 3,1% la finele lunii septembrie, egală cu cea din Polonia și Irlanda, dar sub nivelul din Ungaria (4,1%), Bulgaria (4,5%) sau Croația (3,2%). În Austria, marja netă era de 1,5%, în Cehia de 2,1% și în Germania de 1,8%. Media pe 3 ani arată un clasament similar, cu circa 2,9% în România și Polonia și peste 4% în Bulgaria și Ungaria.
Situația din piața creditelor ipotecare este, în România, influențată de un plafon de facto, în condițiile în care băncile acordă preponderent credite prin programul Prima Casă, unde marja băncii este limitată.
În cazul companiilor, marja netă din România este de circa 2,9%, sub nivelul (apropiat) din Bulgaria și Croația, cel mai ridicat nivel fiind în Grecia (3,6%) și cel mai redus în Italia (0,6%), cu Germania la circa 1,4%.
Cel mai probabil, marja netă a crescut în România mai mult decât în restul UE pe finalul anului trecut, în condițiile în care dobânzile la credite au crescut mai mult decât cele la depozite, în contextul creșterii ROBOR.
O comparație mult mai bună, pentru care nu avem însă date publicate de BNR sau la nivel european, este cea în care sunt luate în calcul și alte costuri ale băncilor, cum ar fi cele cu provizioanele pe sub-tipuri de credit, care să arată profitabilitatea pe fiecare tip în parte.
Profitabilitate frumoasă, nu ca la alții
„Băncile au raportat profit dublu față de media europeană!”, reclamă Zamfir, lucru adevărat în ultima perioadă.
Randamentul capitalurilor (return on equity) era de 15,6% în România la finele lunii septembrie, față de 7,1% la nivel european, potrivit datelor publicate de Autoritatea Bancară Europeană. Datele pentru România sunt raportate doar de cele mai mari trei bănci din piață – BCR, Banca Transilvania și BRD -, toate profitabile.
Pe aceste cifre, sistemul bancar românesc este al treilea cel mai profitabil din UE, după Ungaria (18,1%) și Cehia (16,1%), și în fața Bulgariei (14,5%), Danemarcei, Letoniei, Slovaciei (12-13%), în timp ce băncile din Cipru și Grecia sunt pe pierdere.
ROE în T3 2017 - sursa: ABE
Datele raportate de BNR pentru finele anului trecut arată un randament de 12,7% la nivelul întregului sistem.
Profitabilitatea scăzută a sistemului bancar european (deși dublă față de finele lui 2016) îngrijorează conducerea Băncii Centrale Europene, în condițiile în care băncile au nevoie de capitaluri și de o reducere a creditelor neperformante acumulate. Situația este și mai proastă în cazul băncilor mici, care înregistrează un randament de circa 4%.
De altfel, bancherii spun că au nevoie de un randament de peste 10% în perioada următoare, în condițiile în care estimează costul cu capitalul la peste 7%.
Cum au făcut băncile din România banii și pe ce i-au cheltuit
La fel ca în majoritatea țărilor europene, venitul net din dobândă reprezintă principala sursă de venit operațional, cu o pondere de 57,8%, față de o medie de 56,5% în UE. În unele țări precum Grecia, Cipru, Malta, Olanda, Norvegia și Slovacia, ponderea ajunge la 70-80%. Veniturile din comisioane reprezintă 23% din totalul veniturilor operaționale, față de o medie de 27,7% în UE, în timp ce cele din tranzacționare reprezintă 3,2%, față de media UE de 8,9%.
Băncile din România sunt considerabil mai eficiente în business decât media europeană, cu 48,2 euro cheltuiți la 100 de euro venituri, față de media de 61,8 euro/100 de euro venit din UE. Această eficientizare a afacerilor a venit cu prețul concedierii unui număr mare de angajați și al închideriilor de sucursale în valuri, situație generată de criză dar sprijinită și de trecerea tot mai rapidă spre digitalizare.
Raportul cost/venit în T3 2017. Sursa: EBA
Rata capitalurilor de bază de nivel 1 era de 18,2% la finele lunii septembrie, ceea ce plasează România în plutonul țărilor de mijloc în privința capitalizării, dar peste media europeană de 14,3%.
Rata CET 1 (fully loaded) în T3 2017. Sursa: ABE
Băncile locale sunt mult mai expuse pe titlurile de stat decât cele din restul UE, cu o proporție de 28,4% a instrumentelor de natura datoriei în total active, niveluri apropiate mai fiind în Malta, Slovacia și Ungaria, față de o medie europeană de 13,1%. Totodată, au printre cele mai mici ponderi ale creditelor în bilanț, cu 56,5%, față de media UE de 61,6%. Băncile românești țin mai mult cash decât media UE, cu 11,9% față de 8,6% și nu au aproape deloc expuneri pe instrumente derivate sau de capital.
Un alt motiv pentru dobânzile scăzute la depozite și pentru plasamentele ridicate în titluri de stat vine din faptul că sistemul are o finanțare foarte ridicată de la deponenți în context european, situație total diferită față de cea din anii de boom, când finanțarea era preponderent externă, de la acționari.
La fiecare 100 de euro depozitați de clientelă, băncile plasau în credite mai departe doar 70 de euro, față de raportul mediu în UE de 117,2 euro plasați în credite la 100 de euro depozite. Situația este ușor diferită la nivelul întregului sistem, dat fiind faptul că cele mai mari trei bănci din rapoartele EBA sunt și pe exces de lichiditate, în timp ce alte instituții de credit mai mici apelează la finanțare din piață în lipsa unor resurse suficiente de la deponenți și acționari.
Rata credite/depozite în T3 2017. Sursa: ABE
Băncile din piața locală au și al doilea cel mai ridicat nivel al lichidității pe termen scurt – raport între necesarul net de cash pe 30 de zile și cash-ul disponibil plus titlurile de stat – de 340%, față de o medie europeană de 144% și un nivel reglementat de 100%.
Rezultatele financiare trebuie prezentate în contextul în care băncile din România au un nivel al ratei creditelor neperformante peste media europeană.
Rata creditelor neperformante era de 8,4% la finele lunii septembrie, dublă față de media europeană de 4,2%, dar sub nivelurile înregistrate în Grecia și Cipru (peste 40%), Potrugalia (16,7%), sau Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Italia sau Slovenia (10-12%).
Rata creditelor neperformante în T3 2017. Sursa: ABE
Sistemul bancar din România era, în 2014, la un nivel al creditelor neperformante de peste 21%, al treilea cel mai ridicat din UE, după Cipru și Grecia. Acest lucru indică două lucruri, că mediul de business din România este mai riscant decât cel din alte țări europene și că băncile s-au orientat prost atunci când au acordat aceste credite.
Nivelul a fost redus treptat pe fondul vânzărilor de credite neperformante, concomitent cu ștergerea unor împrumuturi din bilanț, ceea ce a adus venituri suplimentare băncilor care marcaseră anterior pierderi, prin reversarea costurilor cu riscul.
Dacă privim mai în detaliu cifrele privind creditele neperformante, se observă că cele mai mari pierderi au venit din sectorul corporațiilor mari și IMM și mai puțin de la populație. Datele de la finele trimestrului 2 din anul trecut, publicate la nivel european de EBA, arată o rată a creditelor neperformante de 5,9% în rândul împrumuturilor acordate populației, față de o medie UE de 4,33%, nu foarte departe de țări precum Austria (4,36%), Danemarca (4,88%) sau Polonia (4,96%) și mult sub nivelurile din Ungaria, Irlanda (14%) sau cele din Cipru și Grecia (40-50%).
Situația este total diferită în rândul creditelor pentru corporații mari (19,32%), față de media UE (6,18%) sau Polonia (7,98%), nivelul fiind întrecut doar în țări în criză precum Grecia și Cipru (37%) sau în Bulgaria (20,1%).
Jalea continuă și în rândul creditării IMM, unde rata depășește 20%, față de o medie europeană de 13,8%.
Atenție, cifrele de la jumătatea anului trecut vin după ce băncile din România au scăpat de majoritatea creditelor neperformante.
Băncile din România, forțate sau nu de către BNR, sunt considerabil mai capabile să absoarbă pierderile viitoare decât cele din restul UE, având cel mai ridicat nivel al acoperirii cu provizioane a creditelor neperformante, la aproape 69%, față de o medie de 44,7%.
Păstrarea unui nivel ridicat al acoperirii cu provizioane costă, în condițiile în care este vorba despre cash pus deoparte în bilanț, pe lângă garanțiile reale ce însoțesc creditele.
Apare întrebarea firească cum de într-o țară ca Grecia, de exemplu, măcinată de criză, dobânzile sunt totuși mai mici, pe alocuri, decât cele din România? Răspunsul e că Grecia a rămas, în cele din urmă, în zona euro și băncile sunt finanțate pe diferite căi din banii țărilor din club și că, în realitate, creditul s-a uscat până la dispariție. Soldul împrumuturilor acordate persoanelor fizice a scăzut de la 119,28 miliarde de euro la finele lui 2009, la debutul crizei, la 81,9 miliarde de euro la finele lui 2017. Creditul pentru locuințe a căzut de la 80,2 miliarde de euro la 58,4 miliarde de euro în același interval. Și aceste valori includ creditele neperformante uriașe, pe care grecii s-au apucat recent să le scoată din bilanțuri. Deci cine mai poate lua credite în Grecia trece printr-o selecție ridicată.
În loc de concluzie
Băncile din România lucrează cu un risc de credit mai ridicat decât cele din UE, în medie, cu o lichiditate mai ridicată, mai mult cu statul și mai puțin cu economia reală, sunt mai capitalizate și au provizioane mai ridicate. Marja netă e încă ridicată, ceea ce se vede și în veniturile lor, care au adus și un randament mai ridicat al capitalului în ultimii ani, după cei de pierdere. Dacă este loc pentru reducerea acestei marje, inflația ridicată reclamă mai degrabă creșterea dobânzilor la depozite decât micșorarea celei la credite.
