Rezumat. Promisiunea de vânzare-cumpărare, utilizată frecvent ca antecontract de vânzare-cumpărare, a devenit, în ultimii ani, instrumentul contractual central al tranzacțiilor imobiliare off-plan și al proiectelor rezidențiale aflate în curs de dezvoltare. Deși acest mecanism are o funcție economică legitimă, permițând rezervarea unei locuințe viitoare și susținerea financiară a proiectului, el poate expune cumpărătorul unor riscuri juridice majore atunci când este folosit într-un cadru lipsit de transparență, de garanții efective și de protecție tabulară adecvată.
Între momentul semnării promisiunii de vânzare și momentul transferului efectiv al proprietății, cumpărătorul se află adesea într-o poziție juridică fragilă, deși aparența contractuală este aceea a unei tranzacții sigure. În acest interval pot apărea promisiuni concurente, sarcini necomunicate în cartea funciară, utilizarea avansurilor pentru finanțarea proiectului, clauze abuzive, prelungiri repetate ale termenelor și, în final, transformarea promitentului-cumpărător din viitor proprietar în simplu creditor. Cazurile recent relatate în spațiul public în legătură cu anumite proiecte imobiliare rezidențiale evidențiază că aceste disfuncționalități nu reprezintă episoade izolate, ci expresia unei vulnerabilități recurente a pieței imobiliare.
Articolul analizează natura juridică a promisiunii de vânzare-cumpărare, limitele protecției oferite de antecontract, rolul cărții funciare, riscurile concrete pentru cumpărător, impactul deschiderii procedurii insolvenței împotriva dezvoltatorului, precum și efectele aduse de Legea nr. 207/2025. Totodată, sunt evidențiate verificările juridice esențiale care trebuie efectuate înainte de semnarea unui astfel de act, în scopul reducerii riscului contractual și al consolidării protecției cumpărătorului.
Cuvinte-cheie: antecontract de vânzare-cumpărare, promisiune de vânzare-cumpărare, proiecte imobiliare off-plan, carte funciară, insolvența dezvoltatorului imobiliar, protecția cumpărătorului, clauze abuzive, protecția consumatorului, Legea nr. 207/2025, tranzacții imobiliare rezidențiale.
1. De ce promisiunea de vânzare seduce
Promisiunea de vânzare-cumpărare a devenit instrumentul contractual central al dezvoltărilor imobiliare off-plan, însă tocmai frecvența utilizării sale a făcut posibilă și convertirea ei, în anumite contexte, într-un mecanism de transfer al riscului asupra cumpărătorului. Ea nu este, în sine, o anomalie a pieței rezidențiale. Dimpotrivă, a făcut posibilă însăși arhitectura economică a proiectelor aflate în curs de dezvoltare: cumpărătorul își „blochează” prețul și unitatea dorită, iar dezvoltatorul își asigură lichiditatea necesară pentru continuarea lucrărilor, înainte ca bunul promis să existe în materialitatea sa deplină ori să fie individualizat tabular.¹
Problema începe însă în punctul în care acest instrument, legitim prin funcția sa economică, este perceput ca o vânzare aproape consumată. În realitate, promisiunea nu transferă proprietatea. Ea creează o obligație de a contracta în viitor și, în anumite condiții, deschide calea executării în natură prin hotărâre judecătorească. Cumpărătorul semnează, de cele mai multe ori, cu impresia că a depășit deja partea riscantă a tranzacției. În realitate, tocmai aici începe vulnerabilitatea sa juridică. El are impresia că se află foarte aproape de dobândirea proprietății, când, juridic vorbind, se găsește încă într-o zonă mult mai fragilă decât crede.²
Tocmai în distanța dintre ceea ce crede cumpărătorul că a obținut și ceea ce deține el, în realitate, din punct de vedere juridic, apare zona cea mai periculoasă. Câtă vreme bunul promis nu a fost transferat și ancorat eficient în regimul de publicitate imobiliară, cumpărătorul nu deține bunul, ci doar speranța juridică a dobândirii lui. Iar atunci când această speranță este întreținută prin tăceri, explicații incomplete sau amânări prezentate ca fiind normale, promisiunea nu mai funcționează ca un pas firesc spre proprietate, ci ca spațiul în care cumpărătorul începe, fără să își dea seama imediat, să piardă teren juridic.
2. Promisiunea nu este proprietate
În dreptul comun, promisiunea de a contracta și promisiunea bilaterală de vânzare au fost reglementate expres prin art. 1279 și art. 1669 C. civ. Aceste texte consacră posibilitatea părții care și-a executat obligațiile de a obține o hotărâre care să țină loc de contract, în cazul refuzului nejustificat al celeilalte părți. Cu toate acestea, caracterul executoriu al promisiunii nu trebuie confundat cu un efect translativ imediat. Curtea Constituțională a subliniat limpede că promisiunea bilaterală de vânzare este un contract distinct de vânzare și că, indiferent de forma sa, ea generează un drept de creanță, nu transferul proprietății.³
Această concluzie a fost nuanțată, sub aspectul formei, de Decizia nr. 23/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că, în interpretarea art. 1279 alin. (3) teza întâi și art. 1669 alin. (1) C. civ., nu este obligatorie forma autentică pentru încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic.⁴ Soluția este esențială și trebuie reținută cu exactitate, pentru a evita una dintre cele mai frecvente confuzii ale practicii: aceea de a extrapola la promisiune însăși solemnitatea cerută pentru contractul translativ.
În practică, tocmai neînțelegerea acestei distincții împinge adesea cumpărătorul să plătească integral într-un moment în care poziția sa juridică rămâne, în esență, una obligațională.
Dar această jurisprudență nu trebuie citită ca o licență de superficialitate contractuală. Faptul că, în dreptul comun, promisiunea nu impune forma autentică ad validitatem nu înseamnă că ea oferă, în orice circumstanțe, o protecție suficientă cumpărătorului. Ea nu neutralizează concurența terților, nu înlătură sarcinile deja înscrise, nu vindecă lipsa de transparență și nu compensează dezechilibrul structural dintre promitentul-cumpărător și dezvoltatorul care controlează proiectul, documentația și fluxul fondurilor.
În plus, pentru locuințele viitoare, discuția a fost deja depășită de intervenția legislativă recentă. Legea nr. 207/2025 a instituit un regim special mai strict, impunând, pentru unitățile individuale din condominiile viitoare și pentru locuințele individuale viitoare, atât forma autentică a promisiunii, cât și condiții prealabile de publicitate și individualizare tabulară.⁵ Legiuitorul a reacționat, de fapt, la o practică ce demonstrase deja că lăsarea promisiunii în regimul lax al unei simple convenții precontractuale era incompatibilă cu nivelul de risc existent în piață.
3. Cartea funciară sau locul în care se decide cine are protecție și cine are doar speranță
În materia imobiliară, protecția nu se câștigă în discursul comercial al dezvoltatorului, ci în mecanismele publicității imobiliare. În arhitectura Codului civil, înscrierea în cartea funciară ocupă un loc central în dinamica dobândirii și a opozabilității drepturilor reale, cu nuanțele impuse de regimul tranzitoriu prevăzut de Legea nr. 71/2011. Publicitatea imobiliară nu este, așadar, o chestiune tehnică secundară, ci mecanismul prin care se organizează rangul, opozabilitatea și conflictul dintre drepturi. Marian Nicolae observa, pe bună dreptate, că publicitatea imobiliară trebuie înțeleasă ca un sistem menit să asigure securitatea circuitului civil și garantarea creditului ipotecar, nu ca o simplă evidență descriptivă a bunurilor.⁶
Din această perspectivă, notarea antecontractului constituie una dintre cele mai importante forme de autoprotecție juridică ale cumpărătorului. Art. 906 C. civ. permite notarea promisiunii în cartea funciară, cu condiția ca promitentul să fie înscris ca titular al dreptului și ca antecontractul să prevadă termenul în care urmează să fie încheiat contractul promis. Regulamentul de carte funciară întărește această logică: termenul trebuie menționat expres, iar notarea trebuie cerută în intervalul legal.⁷
În același timp, Legea nr. 7/1996 și regulile speciale aplicabile notarului public impun verificarea situației tabulare și utilizarea extrasului de carte funciară pentru autentificare.⁸
Aici trebuie adăugată și nuanța importantă a raportului dintre art. 885 C. civ. și regimul tranzitoriu instituit prin Legea nr. 71/2011. Deși Codul civil consacră, la nivel de principiu, efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, aplicarea generală a acestui efect a fost amânată până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea cărților funciare aferente.⁹ Până atunci, înscrierea continuă să joace, în principal, rolul decisiv al opozabilității față de terți. Dar tocmai aici se vede miza practică: chiar dacă nu creează întotdeauna, în mod uniform, dreptul, cartea funciară decide în mod concret cine îl poate opune și cui.
4. Când promisiunea își pierde funcția juridică
Prima patologie este promisiunea în serie. Același bun viitor ajunge să fie promis succesiv mai multor persoane, fiecare dintre ele fiind lăsată să creadă că a câștigat o poziție juridică exclusivă. În realitate, până la perfectarea vânzării și până la ancorarea tabulară efectivă a dreptului, concurența dintre acești cumpărători se consumă pe un teren profund inegal. Cine verifică târziu descoperă că nu a intrat într-o situație de siguranță juridică, ci într-un concurs pe care nu l-a cunoscut la momentul semnării.
A doua patologie este grevarea proiectului prin ipoteci și interdicții în paralel cu încasarea avansurilor. Cumpărătorul privește apartamentul și viitoarea lui utilitate; creditorul ipotecar privește terenul, fluxul de numerar și rangul tabular al garanției sale. Când aceste două perspective se întâlnesc prea târziu, cumpărătorul constată că sumele plătite de el au susținut un mecanism financiar asupra căruia nu a avut, în realitate, niciun control.
A treia patologie este prelungirea repetată a termenelor de perfectare prin acte adiționale care mențin cumpărătorul într-o zonă de așteptare juridică, fără a-i consolida, în realitate, protecția. Antecontractul nu este rezolvit, proiectul nu este livrat, iar cumpărătorul este împins să creadă că încă o amânare este mai utilă decât activarea promptă a remediilor. În acest fel, documentul nu mai funcționează ca instrument de protecție, ci ca mecanism de temporizare a reacției juridice a cumpărătorului.
În sfârșit, a patra patologie privește clauza dezechilibrată. Legea nr. 193/2000 califică drept abuzive clauzele nenegociate direct care, contrar bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.¹⁰ Cu toate acestea, practica arată că multe promisiuni continuă să conțină termene elastice, penalități asimetrice, drepturi unilaterale de modificare și mecanisme contractuale prin care riscul proiectului este transferat aproape integral asupra cumpărătorului. Contractul nu mai funcționează ca instrument de echilibru, ci ca mecanism prin care riscul proiectului este deplasat aproape integral asupra părții vulnerabile.
5. OXY Residence și lecția unei vulnerabilități sistemice
Fără a transforma analiza într-o pledoarie pe speță și fără a coborî în detalii personale sau litigioase, situația recent public relatată în legătură cu proiectul OXY Residence este suficient de relevantă pentru a funcționa ca semnal de alarmă doctrinar. Ea nu trebuie privită ca un episod izolat, ci ca una dintre manifestările recente ale unei tipologii care a mai produs, și în trecut, situații răsunătoare construite pe aceeași logică a aparenței de siguranță juridică și a vulnerabilizării progresive a cumpărătorului. Relatările publice despre promisiuni multiple, termene amânate și dificultăți de finalizare nu fac, astfel, decât să readucă în atenție un mecanism care, sub forme diferite, a mai ieșit la suprafață și în alte momente ale pieței rezidențiale.¹¹
Ceea ce interesează aici nu este pitorescul mediatic al cazului, ci structura sa juridică. Situația relatată ilustrează, într-o manieră deosebit de sugestivă, cum se poate degrada funcția juridică a promisiunii de vânzare până la punctul în care aceasta nu mai operează ca instrument de organizare contractuală, ci ca spațiu de acumulare a riscurilor pentru cumpărător. Acesta plătește cu convingerea că a intrat într-un raport juridic stabil și controlabil, dar poate descoperi ulterior existența unor sarcini, a unor promisiuni concurente, a unei logici de refinanțare a proiectului sau chiar a unei degradări patrimoniale accelerate a dezvoltatorului.
Mai grav este că asemenea situații nu trebuie citite ca accidente izolate, ci ca expresii ale unei logici contractuale care a funcționat prea multă vreme pe baza disproporției de informație și de putere. Datele publice disponibile, coroborate cu informațiile tabulare și cu succesiunea evenimentelor relatate în spațiul public, conturează tipare incompatibile cu ideea unui simplu blocaj punctual: promisiuni succesive, prelungiri repetate, sarcini anterioare și degradarea treptată a poziției juridice a cumpărătorului. Fără a anticipa calificarea definitivă a faptelor de către autoritățile competente, o asemenea configurație justifică, din perspectivă doctrinară, tratarea fenomenului ca semnal de risc sistemic pentru întreaga piață.
În momentul în care peste toate acestea se suprapune și insolvența dezvoltatorului, aparența de siguranță juridică se destramă aproape complet. Cumpărătorul nu mai este, practic, în antecamera proprietății, ci într-un concurs cu ceilalți creditori ai debitorului. Aceasta este, poate, cea mai dură lecție juridică a unor asemenea spețe: omul care credea că a cumpărat o locuință descoperă că a dobândit, de fapt, doar calitatea de creditor într-o procedură colectivă.¹²
6. Ce schimbă Legea nr. 207/2025 și de ce nu este suficientă, de una singură
Legea nr. 207/2025 a intervenit exact asupra punctelor care făceau posibilă cea mai mare parte a abuzurilor: a impus forma autentică pentru promisiunile privind unitățile viitoare, a obligat la notarea imediată a promisiunii, a plafonat convențiile de rezervare la 60 de zile și la maximum 5% din preț, a instituit obligația utilizării unui cont bancar distinct pentru avans și a limitat destinația acestor sume strict la dezvoltarea proiectului. Tot legea prevede restituirea integrală a sumelor primite în anumite ipoteze și sancționează utilizarea banilor în alte scopuri.¹³
Cu alte cuvinte, legea încearcă să mute o parte din riscul proiectului de pe umerii cumpărătorului acolo unde acesta ar fi trebuit să stea de la început: în sarcina dezvoltatorului.
Este, fără îndoială, un pas necesar și binevenit. Legea nouă nu este însă o baghetă magică. Ea poate reduce riscul viitor, dar nu poate vindeca retroactiv dosarele deja contaminate de promisiuni opace, sarcini ascunse și insolvențe deschise. În plus, chiar și sub noul regim, cumpărătorul rămâne obligat la vigilență. Nicio intervenție normativă nu poate substitui lectura atentă a contractului, verificarea efectivă a extrasului de carte funciară, analiza titlului și evaluarea riscului financiar al proiectului.
7. Un minim protocol de igienă juridică pentru cumpărător
7.1. Ce trebuie verificat înainte de semnare
În materia promisiunilor de vânzare privitoare la imobile viitoare, cumpărătorul trebuie să abandoneze reflexul pasiv al „încrederii în proiect” și să adopte reflexul profesionist al verificării. Mai întâi, trebuie înțeles că promisiunea nu este proprietate și că plata integrală înainte de transferul efectiv este, de regulă, scenariul cel mai periculos. Înainte de orice plată relevantă, trebuie verificat extrasul de carte funciară actualizat al terenului și, după caz, al unității viitoare, trebuie identificat exact bunul promis și trebuie verificate sarcinile, ipotecile, interdicțiile, litigiile sau eventualele promisiuni anterioare.
7.2. Ce nu ar trebui acceptat într-o promisiune de vânzare
Promisiunea trebuie notată, iar termenul de perfectare trebuie formulat clar, nu lăsat într-o ceață contractuală convenabilă exclusiv dezvoltatorului. Din perspectivă practică, cumpărătorul ar trebui să trateze cu maximă prudență clauzele care permit amânări repetate, penalități derizorii pentru dezvoltator, modificări unilaterale de preț sau obligații de plată integrală fără o corelare reală cu stadiul proiectului. Banii trebuie corelați cu progresul verificabil al lucrărilor, cu documente tehnice reale, cu recepții și cu o arhitectură contractuală în care restituirea, penalitățile și eventualele garanții sunt serios negociate. Contractul care nu sancționează limpede întârzierea și nu reglementează transparent destinația sumelor este, în realitate, un contract care transferă riscul aproape exclusiv asupra cumpărătorului.
Cumpărătorul trebuie să știe și că reflexul psihologic al celor paisprezece zile de răzgândire nu funcționează, ca regulă, în această materie. O.U.G. nr. 34/2014 exclude din sfera sa contractele pentru crearea, dobândirea sau transferul unui bun imobil ori a unor drepturi asupra lui, precum și contractele având ca obiect construirea de clădiri noi ori închirierea de locuințe în scop rezidențial.¹⁴ În materia imobiliară, protecția nu vine dintr-un drept generic de retragere, ci din contract, publicitate imobiliară și reacție juridică promptă.
7.3. Când reacția juridică nu mai trebuie amânată
În practică, momentul în care cumpărătorul încetează să mai primească explicații clare, descoperă sarcini necomunicate, observă prelungiri repetate fără consolidarea protecției sale sau constată suprapuneri de promisiuni este momentul în care reacția juridică nu mai trebuie amânată. Tocmai amânarea, cultivată adesea prin promisiuni de remediere iminentă, este cea care agravează ulterior poziția cumpărătorului.
Trebuie abandonată și ideea comodă că hotărârea care ține loc de contract repară orice. Ea rămâne un remediu esențial, dar nu un panaceu. Funcționează atunci când bunul este determinat, promisiunea este valabilă, obligațiile cumpărătorului sunt executate, promitentul-vânzător mai poate transmite dreptul și nu există o arhitectură tabulară sau procedurală care să golească de conținut soluția.
În schimb, atunci când proiectul este grevat, când promisiunile sunt concurente, când patrimoniul este epuizat sau când insolvența a fost deja deschisă, strategia juridică se mută firesc spre rezoluțiune, restituirea prestațiilor, daune-interese, declararea creanței și, după caz, demersuri penale și acțiuni privind răspunderea persoanelor care au contribuit la starea de insolvență.¹⁵
8. Concluzii
Promisiunea de vânzare rămâne un instrument legitim. Problema nu este existența ei, ci modul în care a fost lăsată, în practică, să funcționeze în afara unei culturi reale a publicității, transparenței și răspunderii. Situația OXY Residence, asemenea altor episoade comparabile din piața rezidențială, arată că atunci când promisiunea este desprinsă de aceste mecanisme de control, ea poate deveni nu doar un contract fragil, ci infrastructura unui risc juridic major, susceptibil să genereze răspundere civilă, insolvențială și, după caz, penală.
Semnalul de alarmă este limpede: nu mai este suficient să întrebi cât costă apartamentul; trebuie să întrebi ce drept dobândești, ce sarcini poartă bunul promis, unde ajung avansurile și ce se întâmplă dacă proiectul se oprește, se grevează sau se prăbușește în insolvență.
Dacă piața va continua să trateze promisiunea ca pe o simplă etapă comercială, cumpărătorul va continua să plătească înainte să înțeleagă. Dacă însă promisiunea va fi citită și practicată în logica ei juridică reală, cu rigoarea pe care o impun cartea funciară, protecția consumatorului, trasabilitatea banilor și sancționarea fermă a relei-credințe, ea poate redeveni ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: un instrument legitim al contractării. În lipsa unei asemenea schimbări de cultură juridică, piața va continua să vândă mai întâi sentimentul proprietății și abia apoi, dacă mai rămâne ceva de transferat, dreptul însuși.
Note de subsol
1. Pentru funcția economică a promisiunii de a contracta și regimul general al promisiunii de vânzare, a se vedea art. 1279 și art. 1669 C. civ.; pentru analiza doctrinară a promisiunii de a contracta și a executării sale în natură, v. L. Pop, I.-F. Popa, St. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București.
2. Pentru distincția dintre promisiune și contractul translativ, precum și pentru ideea că promisiunea creează, în principiu, un drept de creanță, iar nu un drept real, v. Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, comentariile la art. 1279 și art. 1669.
3. Curtea Constituțională, Decizia nr. 755/2014, publicată în M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015, paragr. 24-28; în același sens, antecontractul este tratat ca izvor al unui drept de creanță, iar nu al transferului proprietății.
4. Î.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 23/2017, publicată în M. Of. nr. 365 din 17 mai 2017.
5. Pentru noul regim special al promisiunilor având ca obiect unități viitoare, v. Legea nr. 207/2025.
6. M.Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, în special dezvoltările privind funcțiile publicității imobiliare și rolul securității circuitului civil.
7. Art. 906 C. civ.; art. 190 din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr. 600/2023.
8. Art. 35 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare; pentru exigențele formei și ale publicității, v. și G. Boroi, C.-A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2021, în special considerațiile privind forma pentru opozabilitate.
9. Art. 885 C. civ., coroborat cu art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil; pentru principiile cărții funciare și efectele publicității imobiliare, v. și M. Nicolae, op. cit.
10. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, în special art. 4-7.
11. Pentru reflectarea publică a situației privind proiectul OXY Residence, v. Ana Grigore, „Țeapa Oxy Residence 2. Pățania bucureștenilor care și-au luat apartamente de 50.000 de euro în complex”, Observator News, 9 februarie 2026; Ștefan Ciucă, „Apartamente vândute și revândute într-un complex rezidențial din Sectorul 5 din București…”, Europa FM, 10 februarie 2026; Adrian Nicolae, „Încă un dezvoltator imobiliar din București este acuzat că dă țepe clienților…”, Gândul, 5 februarie 2026.
12. Pentru efectele deschiderii procedurii generale și pentru suspendarea acțiunilor individuale, v. art. 75 din Legea nr. 85/2014; pentru atragerea răspunderii persoanelor care au contribuit la starea de insolvență, v. art. 169-172 din același act normativ.
13. Pentru noul regim al rezervării, al contului distinct al dezvoltatorului și al utilizării avansurilor exclusiv pentru proiect, v. Legea nr. 207/2025.
14. O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, dispozițiile referitoare la excluderea contractelor pentru bunuri imobile și pentru construirea de clădiri noi din sfera dreptului general de retragere.
15. În ceea ce privește reacția penală, v. art. 244 C. pen.; în ceea ce privește remediile civile și efectele neexecutării obligațiilor asumate prin promisiune, v. art. 1279 și art. 1669 C. civ.; pentru insolvență, v. art. 75 și art. 169 din Legea nr. 85/2014.
Bibliografie
Baias, Flavius-Antoniu, Chelaru, Eugen, Constantinovici, Rodica, Macovei, Ioan (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București.
Boroi, Gabriel, Anghelescu, Carla Alexandra, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2021.
Nicolae, Marian, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Ed. Universul Juridic, București.
Pop, Liviu, Popa, Ionuț-Florin, Vidu, Stelian Ioan, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București.
Curtea Constituțională, Decizia nr. 755/2014.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 23/2017 privind interpretarea art. 1279 alin. (3) teza întâi și art. 1669 alin. (1) C. civ.
Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare.
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil.
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Legea nr. 207/2025.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor.
Cristina Elena Săvulescu
Partner – Dispute Resolution
Bradu Neagu și Asociații
Un material Legal Marketing
