Echitate, bună-credință, riscuri și supra-riscuri sunt cuvintele care definesc motivarea Curții Constituționale pe disputata Lege a dării în plată, document în care Curtea explică cum trebuie văzută legea prin intermediul teoriei impreviziunii. Decizia Curții pe una dintre cele mai dezbătute și controversate legi din ultimii ani este așteptată de bănci, recuperatori de creanțe și de câteva mii de debitori care au cerut ștergerea datoriilor.
Când Curtea Constituțională a anunțat, în 25 octombrie, decizia pe Legea 77/2016 privind darea în plată, care permite persoanelor fizice să închidă creditele prin transferul locuinței ipotecate către creditor, a lăsat cu sprâncenele ridicate mare parte din opinia publică, inclusiv profesioniști ai dreptului: Legea e constituțională doar în condițiile impreviziunii. Majoritatea instanțelor din țară au suspendat judecata în cele peste 5.300 de dosare pe darea în plată în așteptarea motivării în care CCR să explice impreviziunea.
Toată motivarea Curții, de 63 de pagini, se învârte în jurul teorii impreviziunii și, tot din această perspectivă, au fost respinse aproape toate criticile băncilor pe seama legii. Neretroactivitatea legii sau încălcarea dreptului la proprietate, principii de drept invocate de bănci și principalele argumente legale la dezbaterile din Parlament au fost înlăturate de CCR pentru că pot fi înfrânte în teoria impreviziunii.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
CITEȘTE ȘI Curtea Constituțională: Legea privind darea în plată nu se aplică dacă imobilul a fost vândut silit de creditor “În esență, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta”, se arată în motivarea CCR.
Definiția scurtă a impreviziunii seamănă cu cea comunicată de CCR în 26 octombrie, când a încercat să ridice din confuzia primului comunicat de presă. Adaugă, însă, două elemente ce s-ar putea dovedi esențiale. Dacă la acel moment CCR vorbea de evenimente excepționale care nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil, acum adaugă și caracteristica amplorii și efectelor acelor evenimente. Cu alte cuvinte, impreviziunea nu vizează doar evenimentele la care nu se gândeau părțile, ci evenimente de o magnitudine atât de mare încât au dezechilibrat excesiv contractul în defavoarea debitorului.
Riscul este inerent contractelor, spune CCR, însă în impreviziune, ceea ce trebuie să analizeze instanțele nu este riscul contractual, ci supra-riscul, care nu a putut fi prevăzut de niciuna dintre părțile contractului.
“Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice”, se arată în motivare.
Instanțele trebuie să privească în ansamblu intervenirea acestui risc și să analizele calitatea și pregătirea economică și juridică a cocontractanților – aflați pe poziții diferite de forță și statut, unii fiind profesioniști, ceilalți consumatori -, a valorii prestațiilor din contract, a riscului deja materializat și suportat de către client pe perioada derulării contractului, precum și a condițiilor economice noi care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea socială a contractului de credit, arată Curtea, care subliniează că ce s-a plătit de către debitor rămâne plătit, urmând a fi modificate doar efectele viitoare.
CITEȘTE ȘI Băncile câștigă definitiv tot mai multe procese pe darea în plată Dacă riscul valutar, spre exemplu, e unul asumat în contractele de credit în valută, pentru că există o variație zilnică a cursului de schimb, deprecierea leului la jumătate față de data semnării contractului ar putea fi un eveniment care să se circumscrie noțiunii de impreviziune? Dar creșterea excesivă a dobânzilor? Sau diminuarea veniturilor debitorului ca urmare a crizei economice?
Instanțele sunt cele care vor stabili acest lucru, pentru că CCR nu intră în exemple concrete, și probabil va fi nevoie de o perioadă în care să se contureze o practică în rândul magistraților asupra a ceea ce poate fi considerat sau un impreviziune.
Curtea arată, de altfel, că instanța de judecată dobândește, în acest fel, un rol important în condițiile de executare a contractului.
“(…) clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune”, spune CCR, care înlătură, în această paradigmă, ideea sfântă că un contract este doar legea părților, în condițiile în care se circumscrie ideii de echitate și bună-credință.
Retroactivitatea nu există pentru că impreviziunea exista deja în vechiul Cod civil de la 1864, care guvernează contractele din dosarele în care s-au ridicat excepțiile, chiar dacă nu era inclusă în cuvânt, cum este în actualul Cod din 2011, arată Curtea. Vechea lege civilă vorbea de executarea contractelor cu bună-credință și echitate, fundament pe care s-a dezvoltat teoria impreviziunii, care a fost utilizată după Primul Război Mondial, dar și după 1989, în perioada de tranziție și liberalizare a prețurilor, explică CCR.
CCR interpretează ce a vrut să zică autorul legii, coroborând o bucată de articol cu expunerea de motive: “în vederea reechilibrării riscurilor din contractele de credit...”, din art. 11 care arată că legea se aplică și contractelor de credit în derulare; respectiv referirile din expunere la situația debitorilor din România, din care Curtea subliniază expresia criză a contractului.
“Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestațiilor în condițiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoțește un contract de credit și în care niciuna dintre părți nu este culpabilă de apariția evenimentului”.
CITEȘTE ȘI Deutsche Bank interzice angajaților să trimită SMS-uri de pe telefoanele de serviciu Cu toate acestea, CCR critică legea pentru că indică doar condițiile cumulative legate de persoanele cărora i se aplică – persoane fizice consumatori -, cuantumul sumei împrumutate – 250.000 de euro (echivalent) la data încheierii contractului, scopul contractării împrumutului – pentru o locuință sau garantat cu una –, și lipsa unei condamnări definitive pentru creditul în cauză. Ce nu include legea, spune Curtea, e că într-o interpretare restrictivă judecătorul “nu ar avea dreptul la verificarea altor condiții, cum ar fi condițiile privind existența impreviziunii”.
Dacă ne raportăm la această ultimă constatare, cei care au urmărit dezbaterile oficiale pe seama dării în plată, în Parlament sau în pozițiile diferitelor instituții, putem constata la rândul nostru că impreviziunea nu a fost discutată niciunde în termeni de impreviziune și nici adusă ca argument ca impreviziune, atunci când s-a discutat despre situația multor împrumutați din țară, supraîndatorați sau faliți de-a dreptul.
Astfel, spune Curtea, legea nu are voie să fie un instrument discreționar la mâna unei singure părți și să prezume că toți debitorii sunt într-o “presupusă stare de criză a contractului”, ci acest lucru trebuie verificat de instanțe, care să aplice legea doar în cazul celor care nu mai pot să plătească, lucru solicitat, într-o altă formă, și de instituțiile de credit și BNR la momentul dezbaterilor din Parlament, care doreau introducerea unor plafoane concrete privind gradul de îndatorare a debitorilor.
“Curtea mai reiterează faptul că, față de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit”, se arată în motivare.
Astfel, instanța este obligată să intervină în contract, dacă constată existența impreviziunii, și să adapteze contractul, ori să îl închidă prin dare în plată.
Devalorizarea imobilului, evaluată de instanță deși articolul a fost declarat neconstituțional
Singura prevedere eliminată de CCR este sintagma din articolul 11 care arată că legea se aplică și pentru echilibrarea riscurilor din devalorizarea imobilelor. Curtea spune, în motivare, că acest criteriu al devalorizării imobilelor va putea fi, însă, utilizat de către judecători atunci când avem de-a face cu credite ipotecare de achiziție – Curtea a reiterat că legea se aplică și altor tipuri de contracte garantate cu imobile.
“Faptul că garanția adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echității ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanța judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestațiilor rezultate din contractul de credit și prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziționării unui imobil”, arată judecătorii CCR în motivare.
Executarea silită
De dreptul de ștergere a datoriilor beneficiază și persoanele executate silit, indiferent de forma sau tipul executării, spune Legea 77/2016.
Într-o motivare publicată anterior, CCR arăta că darea în plată nu este aplicabilă într-un dosar în care imobilul a fost vândut silit, debitorul rămânând cu o datorie reziduală, pentru că, succint, nu mai există obiectul care poate fi dat în plată. Curtea spune în această motivare că legea se aplică și în cazul executorilor silite, însă nu lămurește ce se întâmplă în cazul în care imobilul a fost vândut deja silit unui terț, deci n-a ajuns în proprietatea băncii.
“Darea în plată poate opera și în faza executării silite, neputându-se reține încălcarea autorității de lucru judecat al hotărârii instanței judecătorești care a încuviințat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluționarea fondului. Chiar și în această fază instanța poate aprecia cu privire la îndeplinirea condițiilor privind existența impreviziunii”, scrie în motivare.
Legiuitorul limitează executarea creanței “la concurența bunului imobil ipotecat”, spune Curtea, care respinge excepția băncilor pe acest articol.
“(...) în cazul de față, nu numai că executarea silită continuă, dar creditorul își poate vedea realizată creanța, în condițiile impreviziunii, la nivelul bunului imobil pe care a înțeles că îl solicite drept garanție pentru executarea obligațiilor prevăzute în contractul de credit”, arată CCR.
Șase dintre instanțele de trimitere au considerat întemeiate în tot sau în parte excepțiile creditorilor, iar nouă au considerat solicitarea băncilor neîntemeiată, iar cinci instanțe nu au trimis opinii.
Inițiatorul legii, senatorul liberal Daniel Zamfir (deputat în legislatura precedentă), consideră că motivarea Curții este o victorie pentru legea sa și pentru debitori. Avocatul Gheorghe Piperea, co-autor al legii, scrie pe Facebook că legea nu numai că rămâne în picioare, dar motivarea va face istorie "mai ales în privința echilibrului contractual, a impreviziunii și chiar a principiului pacta sunt servanda".
