Tabloul economiei românești se înfățișează astăzi mult schimbat față de momentul căderii regimului comunist, după 30 de ani în care România a trecut printr-un “deceniu pierdut”, pentru a deveni apoi “Tigrul Europei” și a reintra recent într-o nouă zonă de risc, arată o analiză realizată de Raiffeisen Bank. În toată această perioadă, s-au ridicat sectoare câștigătoare și creșterile au marcat majoritatea zonelor din economie, PIB real fiind acum aproape dublu față de cel din 1989. Au existat, însă, și perdanți, discrepanțele de dezvoltare s-au accentuat, unele vulnerabilități nu au dispărut niciodată, iar altele, precum cele cu cauze demografice, s-au agravat.
“Deceniul pierdut” imediat după Revoluție, când Produsul Intern Brut al României a scăzut în fiecare an, până în 2000, cu 1,6% în medie, stă la originea decalajului încă nedepășit față de alte țări foste comuniste, precum Polonia, Cehia sau Ungaria, care au intrat în economia de piață aplicând terapii de șoc în faza de început, arată Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank, coordonatorul analizei citate.
În Polonia, spre exemplu, PIB nu a scăzut decât puțin în primii ani, dar era deja cu 34% peste cel din 1989 în anul 2000, când România marca o scădere de 16% acumulată în primul deceniu post-comunism.
Decalajele le-am putut recupera doar parțial în următorii 20 de ani, deși, cu o creștere medie de 4,1% pe an, cea mai mare din Europa, am ajuns în 2019 la un PIB cu 87% mai mare, în termeni reali, decât cel din 1989, arată analiza Raiffeisen. PIB pe cap de locuitor rămâne astăzi mult sub cel din Polonia, cu toate că, în anii 1980, diferența de dezvoltare era în favoarea României.
Creșterea economică a fost marcată în cele trei decenii de o “foame” de consum și investiții după “seceta” din comunism, spune Dumitru. Înainte de Revoluție, perioada anilor 70 a fost singura marcată de creșteri ample ale investițiilor (+12,8% în medie pe an) și consumului (+8,8%). În anii 80 consumul a crescut foarte puțin, iar primul deceniu după Revoluție a fost marcat de o stagnare a acestuia și de un declin al investițiilor cu 2,9% pe an în medie.
“După anii 80, cu multe restricții, în contextul efortului pentru ambiția lui Ceaușescu de a plăti anticipat datoria externă, și în anii 90 s-a trăit greu. Consumatorul a început să simtă abia după 2000 efectele pozitive ale economiei de piață”, amintește Ionuț Dumitru.
CONSUM PE DATORIE
Avansul rapid al consumului ce a urmat a fost susținut de creșterea venitului disponibil, dar s-a făcut și “pe datorie”, cheltuielile depășind resursele interne și trebuind să fie acoperite din împrumuturi externe.
“În prețurile de astăzi, salariul mediu net a crescut de la 1.500 de lei în 1989 la 3.000 de lei astăzi. În cazul pensiilor, creșterile reale de după 2000 nu au acoperit însă decât în mică măsură scăderile din anii 90”, spune Dumitru. Astfel, în perioada 1991-2000, PIB pe locuitor a scăzut cu 0,9%, Consumul per capita s-a diminuat cu 0,2%, salariul net cu 5,5%, iar pensile cu 6,4%. În următoarele 2 decenii, până în 2019, PIB per capita a crescut cu 4,9%, Consumul per capita cu 6,9%, salariul net cu 7%, iar pensile cu 6,7%.
Prețul creșterii consumului a fost plătit însă și prin creșterea datoriei țării, astăzi datpria externă ajungând la 100 miliarde de euro.
România a avut în permanență deficit de cont curent, o vulnerabilitate de care nu a scăpat și care în prezent reincepe să se agraveze. Deficit care reflectă excesul cererii de consum și investiții finanțat și pe îndatorare externă.
Criza din 2008 a fost principalul punct de cotitură pentru economie, marcând creșterea rapidă a datoriei externe până în 2010, urmată de o corecție în anii când piețele și-au ajustat apetitul de a finanța state care trăiesc pe datorie. Ieșită din criză, economia și-a revenit cu o creștere medie de 4,6% pe an, dar consumul a avansat mult mai rapid, cu o medie anuală de 6,7%, cea mai mare din regiune, mult peste dinamica PIB și peste creșterea investițiilor.
“Obiceiul de a consuma mult, căpătat după 2000, a revenit în perioada post-criză”, constată economistul-șef al Raiffeisen, iar CEO-ul băncii, Steven van Groningen, spune că problematic e faptul că acum ne îndatorăm pentru a consuma, nu pentru a investi.
Greșelile trecutului ne bântuie cel mai evident în politica bugetară. Deficitul bugetar din perioada 2008-2012 a fost cel mai mare, din 2016 a reînceput să se deterioreze. Mai grav, în anii următori vom avea cel mai mare deficit bugetar din Europa, după evoluțiile recente, când România a și intrat în procedură de deficit excesiv, după ce anul trecut a fost încheiat cu 4,4% din PIB pe minus la buget.
Într-un astfel de context plin de vulnerabilități și cu deficiențe de dezvoltare, poate fi periculos și nivelul datoriei publice, crescute la 35,5% din PIB anul trecut, deși rămâne relative redusă comparativ cu alte state europene. “Pentru state cu un astfel de nivel de dezvoltare, apropierea datoriei publice de 40-45% din PIB este periculoasă, deoarece crește la 50% probabilitatea de recesiune”, arată economistul-șef Raiffeisen.
Potrivit afirmațiilor sale, o datorie mai mare nu ar putea fi finanțată în România deoarece gradul de intermediere financiară este redus, iar băncile au deja exces de titluri de stat în bilanț (20-21%, cel mai mare nivel din Europa).
DISCREPANȚE DE DEZVOLTARE
Creșterea economiei nu a fost distribuită, însă, uniform în țară în toată această perioadă. În fapt, discrepanțele de dezvoltare între București și orașele mari, versus restul țării, s-au accentuat puternic.
În 1995, PIB pe locuitor în București era doar ceva mai mult decât dublu față de cel mai sărac județ, Vaslui. Astăzi, este de cinci ori mai mare.
Schimbarea structurii economiei e schimbat și ierarhiile de dezvoltare între județe. Ialomița, spre exemplu, era printe cele mai bogate în 1995, pentru ca acum să fie printer cele mai sărace.
În 1996, 16 județe aveau PIB/locuitor mai mare decât media țării, acum doar 9 menținându-se peste media națională ridicată puternic de dezvoltarea amplă a capitalei.
Tot ca reflectare a accentuării discrepanțelor de dezvoltare, top 10 cele mai bogate județe au ajuns să cumuleze 35% din PIB, față de doar 10% în 1995.
Motorul creșterii economice în toată această perioadă au fost acumularea de capital și câștigurile de productivitate, în timp ce forța de muncă a avut un aport negativ, din cauza evoluțiilor demografice nefavorabile. “Și alte țări au avut această problemă, dar la noi a fost cea mai accentuată. Suntem din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai bătrâni”, spune Dumitru.
Stocul investițiilor străine (ISD) directe a crescut, dar față de vecini rămâne cel mai redus. După 2009, fluxurile ISD s-au înjumătățit ca medie, la 2,3% din PIB, de la 5,6% în perioada 2001-2008.
Structura economiei s-a schimbat substanțial în ultimele decenii, arată analiza Raiffeisen. Ca pondere în PIB, valoarea adăugată brută a scăzut în industrie de la 41,8% în 1989 la 22,8% în 2018, în agricultură s-a diminuat de la 14,1% la doar 4,4%, în construcții a crescut doar ușor, de la 5,2% la 5,5%, în timp ce sectorul serviciilor și-a crescut ponderea la 57,8% de la 27,7% înainte de revoluție.
În agricultură rămâne însă ocupată o mare parte a populației, 22,9% față de 35,8% în 1989, scădere aproape similară fiind și în cazul populației ocupate în industrie. Cea mai mare creștere, de la 24,4% la 47,3% a fost în servicii.
Agricultura continuă să aibă o importanță ridicată și prin comparație cu alte state din regiune și din restul UE. Predomină, însă, agricultura de subzistență, România având cea mai mare pondere a fermelor de subzistență în total ferme din UE (86%), cel mai mare procent din populație ocupată în agricultură (peste 20% dar doar 3% salariați) și cel mai mare procent de ferme cu manageri peste 65 de ani din UE, după Portugalia.
La suprafața agricolă utilizată, România ocupă locul 5 în UE, cu 7,2%. Are însă aproape o treime din toate fermele din Uniune, față de 13,4% în Polonia.
Cele mai bune performanțe sunt la producția de floarea soarelor (30,6% din producția UE), porumb (27% din producția totală a UE), soia (16,9%) și cereale (10,7%). Stăm însă mult mai prost decât polonezii la legume proaspete, fructe și carne.
Polonia furnizează 28,9% din producția de mere a UE (față de 4,6% România) și 19,3% din carnea de pui din Uniune (doar 3,4% în România).
Din nefericire, potențialul agricol mare nu a scos România din postura de importator net de produse agro-alimentare. Deficitul balanței comerciale c7u bunuri alimentare, mai puțin cerealele, s-a adâncit puternic în ultimii ani, în special la carne, fructe, legume, lapte, arată analiza Raiffeisen. Excepție face comerțul de cereal, unde am avut surplus commercial constant în ultimii ani.
Sectoarele care au câștigat cel mai mult teren în ultimii ani au fost IT-ul și industria auto. Tendința de creștere pentru IT este vizibilă însă peste tot în regiune, România fiind excepțională doar prin faptul că este singura care acordă facilități fiscal, arată Ionuț Dumitru.
În același timp, ramurile perdante ca pondere în totalul valorii adăugate brute au fost industria extractivă, cea a bunurilor alimentare, metalurgia, industria textilă și cea chimică.
INTERMEDIEREA FINANCIARĂ, DIN NOU ÎN DECLIN
Creditele bancare acordate sectorului privat au reînceput să scadă ca pondere în PIB în ultimii ani. După o creștere mult prea rapidă înainte de criză, a venit corecția până la un nivel de 16% din PIB, pe care economistul-șef al Raiffeisen îl consideră sub nivelul de echilibru.
Sistemul bancar și-a recâștigat profitabilitatea după criză abia din 2015, anii , cu rezultate excepționale abia acoperind pierderile din criză. Media anuală a rentabilității activelor băncilor (ROA) a fost de doar 0,7% în ultimi 20 de ani până în 2018 și de 0,7% în intervalul 2005-2018. Rentabilitatea capitalurilor proprii (ROE) a avut o medie anuală de 7,5% pe an în ultimii 20 de ani și de 6,1% pe an între 2005 și 2018,.
"Acum, sistemul bancar are toate elementele necesare pentru a susține un nou ciclu de creștere. Creditele neperformante au coborât la doar 4,3%, solvabilitatea este la 20%, iar raportul credite/depozite la 72-73%", spune Dumitru.
Inflația a ajuns și ea într-o zonă bună, după o luptă lungă și dureroasă, cu ani după Revoluție când se atingeau și niveluri apropiate de 300%. De 14 ani, însă, s-a menținut sub 10%.
În ciuda reinflamării recente a inflației, dobânzile rămân real negative la depozite. Cauza este legată acum de contextul global, spre deosebire de anii 90, când am mai avut dobânzi negative atât la credite, cât și la depozite, într-un context cu inflație extrem de ridicată, arată Dumitru.
Evoluțiile economice în general bune sunt umbrite, însă, de agravarea unei probleme care riscă să producă efecte tot mai grave în viitor - declinul demografic. Din 1992 până azi sporul natural al populației a fost negativ. Astăzi, Institutul Național de Statistică spune că populația cu domiciliu stabil în România este de 22,2 milioane, iar cea rezidentă, care și locuiește în țară, de 19,4 milioane.
Potrivit INS, în afara țării ar fi doar 2,8 milioane de români, însă alte state din Europa raportează un total mult mai mare: 3,5 milioane, de unde rezultă că doar 18 milioane de locuitori mai sunt în fapt în țară.
Criza demografică se va resimți acut mai ales după 2030, când va ieși la pensie un val mare de oameni, cei născuți după decretul împotriva avorturilor dat de regimul Ceaușescu.
Provocări suplimentare vor veni în anii următori și pentru a putea face față noii strategii UE în domeniul energiei și schimbărilor climatice, care va presupune costuri uriașe pentru o economie energofagă precum cea a României.
Oportunitatea unor reforme amânate în context electoral, pentru a rezolva vulnerabilitățile persistente ale economiei, există în urnătoarea perioadă, arată analiza Raiffeisen, amintind că urmează patru ani fără alegeri.
