Întreaga lume marchează marți 30 de ani de la cea mai gravă catastrofă nucleară civilă din istorie – explozia centralei atomice de la Cernobîl, din 26 aprilie 1986, o dată ce va rămâne marcată întotdeauna în istorie, relatează Russia Today.
Președintele ucrainean Petro Poroșenko și Suma Chakrabarti, președintele Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), care gestionează un fond destinat securizării sitului, urmează să efectueze o vizită la locul dramei pentru a aduce un omagiu victimelor, scrie News.ro
De asemenea, la Kiev, asociații pentru comemorarea și protecția victimelor organizează depuneri de coroane și vor ține un moment de reculegere.
Industria nucleară, mișcarea pentru protecția mediului și Uniunea Sovietică nu au mai fost niciodată la fel după data fatidică de 26 aprilie 1986.
Dezastrul a avut toate elementele mitului tragic suprem: accidentul ce putea fi evitat, evacuarea tardivă și în panică, angajații serviciilor de intervenție în situații de urgență care au fost expuși la doze letale de radiații fără echipamente de protecție și fără să știe măcar ce se întâmplă, imaginile cu parcul de distracții abandonat din Pripiat și scheletul centralei încă operaționale, acoperit de un sarcofag construit în pripă.
Explozia survenită la ora 1.23 a fost rezultatul unei serii de eșecuri puțin probabile, dar nu inexplicabile, care amintesc de alte catastrofe tehnologice din epoca sovietică. Pe de o parte, proiectul reactorului de la Cernobîl, de tip RBMK, era greșit, ceea ce a făcut, de altfel, că astfel de reactoare să nu fie aprobate în nicio altă parte din lume. Pe de altă parte, personalul de serviciu în noaptea respectivă era slab pregătit, iar șeful voia cu orice preț să se afirme. El a ținut să facă testul de siguranță programat, deși condițiile nu erau întrunite.
Detalii ale acelei nopți au rămas în memoria colectivă. Inginerul-șef adjunct, Anatoli Diatlov, a rămăs în camera de control pentru că a refuzat că creadă amploarea catastrofei când martori i-au povestit ce s-a întâmplat. În timp ce 50 de tone de combustibil nuclear săreau în aer și distrugeau acoperișul reactoruluim șeful de tură, Aleksandr Akimov, a trimis doi oameni să coboare manual tijele de control. Ambii au murit în mai puțin de un minut în urma expunerii la radiații. Nimeni nu a avut dreptul să își părăsească postul, deși unii începuseră deja să verse.
CITEȘTE ȘI Parlamentul sfidează Curtea Constituțională: Companiile nu pot concedia liderii de sindicat Între timp, restul reactoarelor au funcționat normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
“Când am venit la serviciu, în acea dimineață, a devenit clar că un dezastru s-a produs”, povestește Aleksei Breus, inginer la reactorul numărul patru. “Am venit la serviciu și mi s-a spus că nivelul de radiații este de 1.000 de ori mai mari decât normal, după care mi s-a spus că în locurile pe unde tocmai trecusem este de 100 de ori mai rău. La sfârșitul turei, am întrebat ce să fac a doua zi. Și mi-au spus ‘Vino la serviciu ca de obicei’. Așa funcționau lucrurile în URSS”, adaugă el.
Primii pompieri au ajuns la centrală în numai câteva minute, fără echipament de protecție și fără să știe pericolul în care se află. Unii au început să adune grafitul de la reactor, glumind despre dozele fatale de radiații, fără să își dea seama că erau expuși la ele. Peste 30 dintre ei au murit în următoarele zile, săptămâni sau luni.
“Oamenii aveau diverse răni – fracturi, arsuri și iradiere”, își amintește fostul medic-șef de la spitalul din Pripiat, Vitali Leonenko. “Majoritatea aveau arsuri de gradul trei și patru din cauza radiațiilor. Unul dintre ei a murit pe loc, ceilalți au fost nevoiți să aștepte 24 de ore pentru a fi evacuați la un spital din Moscova”, spune el.
În cele din urmă, 600.000 de așa-numiți “lichidatori” din toată Uniunea Sovietică au fost recrutați pentru a curăța zona.
“Un bărbat în uniformă mi-a bătut la ușă și a spus că sunt recrutat ca lichidator. A spus că, dacă refuz, vor folosi forța. Eram opt într-un autobuz și ne-au ținut acolo toată noaptea, înainte de a ne trimite la un regiment militar. Acolo am fost obligați să semnăm un acord de confidențialitate și ni s-a spus că încălcarea sa va duce la execuție”, își amintește Aleksandr Filipenko. El a petrecut luni de zile ajutând lichidatori să îmbrace și să dezbrace costumele speciale.
Pripiat era un oraș sovietic model, construit special, cu aproximativ un deceniu înainte de tragedie, pentru a găzdui angajații de la Cernobîl și familiile lor. Avea o populație de aproape 50.000 de locuitori. Din cauza secretomaniei autorităților sovietice și a dorinței conducerii centralei nucleare de a minimaliza gravitatea incidentului, copiii din localitate au fost lăsați să se joace și să înoate, fără să știe nimic, în râul contaminat din apropiere. Au luat măsuri abia când primii pacienți au mers la spital pentru că sufereau de greață, de dureri de cap și aveau un gust metalic în gură.
CITEȘTE ȘI OLX.ro schimbă strategia: utilizatorii pot publica în categoria auto un anunț gratuit pe lună Poveștile de groază sunt numeroase. O pasarelă pietonală din apropiere de gară este cunoscută în prezent ca “Podul Morții”. După explozie, mulți trecători s-au strâns acolo pentru a vedea coloana multicoloră de grafit incandescent care se ridica din centrală. Ei povestesc că a fost cea mai frumoasă priveliște pe care au văzut-o vreodată. Însă o parte dintre ei au plătit cu prețul vieții, pentru că au fost expuși la un nivel fatal de radiații.
Zecile de mii de locuitori ai orașul Pripiat au fost evacuați abia pe 27 aprilie după-amiaza și li s-a spus că se vor întoarce în trei zile. Când lichidatorii au intrat în localitate, frigiderele erau încă pline cu mâncare, iar haine erau întinse încă la soare pentru a se usca.
Unele animale, precum berzele, care fuseseră expuse la doze mari de radiații, muriseră. Altele, însă, precum vacile, se plimbau libere pe străzi. Au fost împușcate pentru a împiedica răspândirea bolilor.
În prezent, bilanțul victimelor catastrofei este în continuare subiect de dezbatere. Comitetul Științific al ONU (UNSCEAR) recunoaște în mod oficial doar 30 de morți în rândul operatorilor și pompierilor uciși de radiații imediat după accident.
Un raport controversat întocmit de ONU și publicat în 2005 evocă "până la 4.000" de morți dovedite sau preconizate în cele trei țări cel mai afectate. Un an mai târziu, organizația nonguvernamentală (ONG) Greenpeace a evaluat la 100.000 numărul deceselor cauzate de catastrofă.
Centrala de la Cernobîl a continuat să producă energie electrică până în decembrie 2000, când a fost oprit ultimul reactor operațional, în urma presiunii occidentalilor.
