Într-un interesant articol publicat recent în Times Literary Supplement, scriitoarea, eseista și poeta ucraineană Oksana Zabuzhko i-a criticat pe cititorii occidentali pentru că nu recunosc barbaria Rusiei. Prea mulți oameni, a argumentat Zabuzhko, cred că marii scriitori ruși, precum Fiodor Dostoievski, au exprimat valorile umaniste europene. Nu s-au uitat suficient de adânc în sufletul sălbatic al Rusiei.
Zabuzhko crede că literatura rusă reprezintă "o cultură străveche, în care oamenii respiră doar sub apă și au o ură banală față de cei care au plămâni în loc de branhii". Invazia Rusiei în Ucraina poate fi înțeleasă doar prin prisma "dostoievskianismului", definit ca "o explozie de rău pur, distilat și de ură și invidie îndelung reprimate".
Acest tip de analiză culturală are un iz mai degrabă demodat. Înainte era obișnuită interpretarea celui de-al Treilea Reich ca pe o boală a sufletului german: "de la Luther la Hitler", spunea teza, lăsând să se înțeleagă că antisemitismul lui Luther a semănat semințele nazismului cu aproximativ 350 de ani înainte de nașterea lui Hitler. Dar puțini oameni din zilele noastre au o viziune atât de rudimentară asupra istoriei germane.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Mulți au aplicat idei similare, cu o convingere încă și mai mare, în privința Japoniei din anii 1940. Deoarece Japonia nu avea un dictator precum Hitler, sau un partid asemănător cu cel nazist, criticii au dat vina pe cultura țării pentru militarismul său din secolul XX. În timp ce germanii puteau fi făcuți să se întoarcă de la cultul lor criminal al rasismului la tradiția europeană a lui Mozart și Goethe, Japonia era, se presupune, diferită. Acolo, doar o reeducare masivă putea vindeca o boală culturală străveche, legată de spiritul samurailor și de "feudalism".
După cel de-al Doilea Război Mondial, autoritățile din ocupația americană au interzis simptomele acestei presupuse boli, cum ar fi piesele de teatru Kabuki, dramele cu lupte cu săbii și chiar imaginile cu Muntele sacru Fuji. Acest lucru i-a iritat pe mulți japonezi, însă cei mai mulți aveau destule probleme de supraviețuire în anii grei de după război pentru a se împotrivi interdicțiilor, care oricum au fost ridicate curând.
Atât Germania, cât și Japonia au încă grupuri de extremă dreapta care defilează în echipament de luptă, dar la fel și majoritatea democrațiilor occidentale. Altfel, este dificil să găsești vreo urmă a spiritului samurailor în Japonia de astăzi sau a barbariei rasiale în Germania contemporană. Dimpotrivă, ambele țări sunt remarcabil de pașnice, Germania fiind mai primitoare față de imigranți și refugiați decât majoritatea celorlalte țări europene.
Acest lucru nu înseamnă că reeducarea culturală a funcționat. Mai degrabă, sugerează că analiza culturală a fost întotdeauna greșită. La urma urmei, și naziștii îl citeau pe Goethe și îl ascultau pe Mozart. Iar războiul Japoniei din Asia nu a fost deloc rezultatul vizionării prea multor drame cu lupte cu săbii.
Chiar și un studiu superficial al istoriei mondiale arată că un comportament sălbatic și regimuri criminale pot apărea oriunde. Unele dintre cele mai grave atrocități din timpul Războiului de Treizeci de Ani din secolul al XVII-lea au fost comise de suedezi.
Oameni extrem de civilizați se pot transforma în barbari atunci când demagogii și dictatorii le exploatează temerile și le declanșează cele mai atavice instincte. Violul, tortura și masacrele au loc adesea atunci când soldații invadează țări străine. Ofițerii comandanți încurajează uneori în mod activ astfel de comportamente pentru a teroriza un inamic și a-l supune. Iar alteori se întâmplă atunci când corpul ofițerilor pierde controlul și disciplina se destramă. Japonezii și germanii știu acest lucru, la fel ca sârbii, coreenii, americanii, rușii și mulți alții.
Este adevărat, unele țări au istorii mai lungi de opresiune politică decât altele. Rușii nu au fost norocoși în această privință. S-ar putea spune că elemente puternice din Biserica Ortodoxă Rusă au fost complice la guvernarea opresivă, de la țari până la președintele Vladimir Putin. Dar a pretinde că guvernarea proastă a lui Putin (sau a lui Stalin, de altfel) este un rezultat natural și inevitabil al culturii rusești înseamnă să cazi în aceeași capcană ca și teoreticienii liniei "de la Luther la Hitler". După cum au arătat Germania și Japonia postbelică, nimic nu este inevitabil, iar "caracterul național" se poate schimba rapid.
Fetișizarea culturii ruse ca fiind rădăcina sălbatică a agresiunii lui Putin și a războiului brutal din Ucraina este pe cât de periculoasă, pe atât de eronată. Anularea spectacolelor compozitorilor ruși, excluderea artiștilor și jucătorilor de tenis ruși sau fulminarea împotriva literaturii ruse face jocul dictatorului de la Kremlin.
Nicio cultură, cu atât mai puțin cultura rusă, nu este monolitică. Iluminismul european a atins Sankt-Petersburg, iar mulți scriitori, compozitori și artiști ruși au căutat inspirație în Franța, Germania și Marea Britanie. Apoi, mai există și latura slavofilă a culturii ruse, suspicioasă și resentimentară față de Occident, care a fost sursa unor mari opere de artă romantică și spirituală, dar care a încurajat și o paranoia violentă. Romanele lui Dostoievski sunt un amestec din ambele.
Putin canalizează tendința paranoică. El ar vrea ca toți rușii să simtă că Occidentul arogant, decadent și depravat vrea să-i domine și să le zdrobească spiritul mândru. El face apel la un complex de persecuție, care este ușor de stârnit, dar nu este exclusiv rusesc.
Atât propaganda nazistă, cât și cea japoneză din cel de-al Doilea Război Mondial au fost îmbibate de autocompătimire. Versiunea lui Putin se hrănește din amintirile traumatizante ale teribilei invazii germane a Uniunii Sovietice din 1941 și este, de asemenea, profund personală. În calitate de fost ofițer KGB, el vede dispariția Uniunii Sovietice ca pe un afront la tot ceea ce a reprezentat el. Dar, oricât de mult ar fi flatat de această idee, Putin nu reprezintă cultura rusă.
A privi războiul din Ucraina ca pe un conflict nu doar cu regimul lui Putin, ci și cu cultura rusă și a-i trata pe toți rușii ca pe niște dușmani existențiali reprezintă un mare cadou pentru Kremlin. Întărește complexul de persecuție de care Putin are nevoie pentru a păstra poporul rus de partea sa. Mai mult, încurajează genul de atitudini pe care Aliații le-au confundat în Germania și Japonia postbelice cu reperele unui caracter național esențial și imuabil.
Trebuie să evităm să facem din nou această greșeală. În schimb, ar trebui să sărbătorim capodoperele artei, muzicii, dansului și literaturii rusești și să ne păstrăm blamările pentru cei care, precum Putin și cercul său apropiat, au otrăvit fântâna care le-a produs.
Ian Buruma este autorul, cel mai recent, al cărții The Churchill Complex: The Curse of Being Special, From Winston and FDR to Trump and Brexit (Penguin, 2020).
Copyright: Project Syndicate, 2022.
www.project-syndicate.org
