Material transmis Profit.ro de Andreea Mitiriță, Partener, PwC România
Legea privind unele măsuri necesare pentru implementarea operațiunilor petroliere de către titularii de acorduri referitoare la perimetre situate în largul Mării Negre, cunoscută și ca „Legea Offshore” , este cu siguranță unul dintre subiectele fierbinți ale momentului. Recent adoptată în Parlament, forma actuală ridică din nefericire mai multe întrebări decât răspunsuri. În prezent, președintele României a cerut reexaminarea de către Parlament din perspectiva stabilității și predictibilității cadrului legal aplicabil acestui sector.
În continuare, ne propunem să punctăm câteva elemente prevăzute (sau nu) în forma trimisă spre promulgare (comparativ cu forma inițiala a legii), pe care le considerăm relevante și care pot afecta semnificativ modalitatea de aplicare a Legii Offshore.
Impozitarea progresivă a veniturilor suplimentare obținute din vânzarea gazelor naturale extrase din perimetrele offshore, în funcție de prețul gazelor
Impozitul pe veniturile suplimentare se stabilește în baza unor formule de calcul prevăzute în anexa nr. 2 a Legii, cotele de impozit fiind diferențiate în funcție de intervalele prețurilor de vânzare a gazelor naturale. Acest impozit nu apărea în varianta inițială a Legii Offshore și introducerea sa a generat multe discuții. Totuși acest impozit era prevăzut, sub o formă diferită însă, de Ordonanța 7/2013 privind instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obținute ca urmare a dereglementării prețurilor din sectorul gazelor naturale.. Mai exact, Ordonanța 7/2013 prevede o cotă de impozitare de 60% pentru prețurile de până la 85 lei/MWh și 80% pentru prețurile mai mari de 85 lei/MWh și faptul că din baza impozabilă se deduc redevențele aferente acestor venituri. Legea Offshore abrogă prevederile Ordonanței 7/2013 referitoare la perimetrele offshore și introduce o nouă formulă de calcul pentru impozitul asupra veniturilor suplimentare offshore.
Eliminarea creditului fiscal
Practic, se elimină clauza din varianta anterioară a legii care prevedea că titularii de acorduri petroliere referitoare la perimetrele petroliere offshore aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a Legii Offshore beneficiau de credit fiscal pentru orice sume percepute de autoritățile publice în plus față de sumele datorate conform Legii Offshore.
Deducerea investițiilor din segmentul upstream
Deși la prima vedere ar părea că prin deducerea investițiilor upstream se acordă o facilitate importantă titularilor de acorduri petroliere, aceasta este de fapt limitată la maxim 60% din totalul veniturilor suplimentare. Mai mult, conform formulei prevăzute în anexa nr. 2, deducerea se calculează și se aplică lunar, considerând doar valoarea investițiilor realizate în luna în care s-a efectuat efectiv vânzarea gazelor naturale. Astfel, pare că nu este posibilă reportarea investițiilor efectuate în perioade anterioare. Or, în practică, o mare parte a investițiilor va avea loc și înainte de a începe vânzarea gazelor naturale extrase din perimetre. Prin urmare, pentru a reprezenta cu adevărat o facilitate de interes pentru investitori, suntem de părere că este necesară o clarificare a legii, în sensul acordării posibilității de a deduce o parte mai mare a investițiilor.
Eliminarea clauzei ce prevedea că titularii de acorduri petroliere aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii beneficiază, pe toată perioada derulării acestora, de reglementările fiscale specifice industriei existente la data intrării în vigoare a legii
Andreea Mitiriță, Partener, PwC România
Astfel, deși în expunerea de motive a proiectului Legii Offshore se precizează că decizia de a investi este legată de încrederea potențialilor investitori într-un regim fiscal și de reglementarea stabilă și previzibilă pe toată durata proiectului, forma trimisă spre promulgare pare să nu țină cont de acest aspect.
Obligativitatea înființării unei sucursale sau filiale pentru subcontractorii nerezidenți ai titularilor de acorduri petroliere
În mod specific, aceste prevederi care stabilesc cu titlu general obligația tuturor subcontractorilor de a-și înregistra o prezență în România prin intermediul unei filiale sau sucursale, pot fi interpretate ca fiind în dezacord cu prevederile legislative existente nivel european, transpuse și în legislația internă, privind libera circulație a serviciilor, care interzic condiționarea prestării de servicii pe teritoriul României de înregistrarea unei prezențe.
Potrivit jurisprudenței existente la nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene, activitățile prestate cu caracter temporar intră sub protecția libertății de circulație a serviciilor iar aceasta nu impune înregistrarea unei prezențe în statul în care sunt prestate serviciile. Caracterul temporar al serviciilor urmează însă a fi stabilit prin raportare atât la durata prestării serviciilor, cât și la criterii precum regularitate, periodicitate și continuitate.
Mai mult decât atât, și din punct de vedere fiscal un nerezident trebuie să își stabilească o formă de încorporare în România numai în anumite condiții. De pildă dacă are un loc fix la dispoziția sa în România de unde își desfășoară activitatea pe o anumită perioadă de timp și prin persoane dependente. Într-o astfel de situație un nerezident ar trebui să se înregistreze în România și să fie subiect impozit pe profit, însă dacă un nerezident prestează servicii de exemplu de la distanță, atunci acesta nu ar deveni subiect de impozit pe profit în România.
Legea Offshore prevede sancțiuni semnificative pentru nerespectarea acestor prevederi cu amendă corespunzând cu 10% din valoarea contractului.
În plus, titularii acordurilor petroliere sunt obligați să achiziționeze bunuri și servicii de la operatori economici din România și spațiul Uniunii Europene (în condiții echivalente tehnice și de preț). Trebuie luată în considerare și condiția ca oferta să nu conțină în proporție mai mare de 50% produse originare din țări terțe cu care Uniunea Europeană nu a încheiat niciun acord într-un cadru multilateral sau bilateral. Legea prevede sancțiuni similare pentru nerespectarea acestor prevederi, mai exact titularii acordurilor petroliere pot fi amendați cu 10% din valoarea contractului. Așadar, pentru minimizarea riscului, titularii acordurilor trebuie să se asigure că dețin o evidență clară a ofertelor primite, precum și a produselor originare din țări terțe.
O altă controversă apare din condiționarea titularilor de acorduri ca cel puțin 25% din angajații utilizați să fie cetățeni români cu rezidență fiscală în România. Și acest lucru ridică multe semne de întrebare, fiind neclar ce înțelege legiuitorul prin ”angajat utilizat”: dacă se referă doar la angajații proprii ai titularilor, ori condiția trebuie respectată pentru toți angajații implicați, inclusiv cei ai subcontractorilor.
Mai mult, reglementarea anterior menționată privind stabilirea unui număr minim de angajați cu cetățenie română și cu rezidență fiscală în România are potențialul de a fi interpretată ca o încălcare a prevederilor unionale care reglementează libera circulație a persoanelor, una dintre cele patru libertăți fundamentale care stau la baza pieței interne.
Realizarea liberei circulații a persoanelor presupune interzicerea oricărei forme de discriminare privind încadrarea în muncă, fiind necesară recunoașterea aceleiași priorități de încadrare în muncă ca și cea de care beneficiază resortisanții statului membru în cauză.
Intenția condiționării ca angajații sa fie cetățeni români cu rezidență fiscală în România ne arată faptul că se dorește pe de o parte protejarea pieței forței de muncă din România precum și garantarea faptului că cel puțin 25% din personalul implicat în desfășurarea activităților offshore sunt subiect de impozit pe venit și contribuții sociale în România.
În fapt, asigurarea acestui număr minim de angajați, cetățeni români, care să dețină gradul de calificare sau experiența necesară desfășurării unor activități atât de specifice precum cele din industria explorării și exploatării resurselor naturale în zona economică exclusivă, marea teritorială și zona contiguă, poate reprezenta o cerință greu de îndeplinit pentru companiile implicate, în contextul în care piața forței de muncă din România nu este una foarte dezvoltată pe acest segment de personal. Tocmai în acest context, pentru a se putea asigura fluxul mare și continuu de personal necesar desfășurării în condiții optime a acestor proiecte de dezvoltare – exploatare din Marea Neagră, în ultimii ani au fost adoptate acte normative prin care s-au acordat facilitați privind accesul pe teritoriul României cetățenilor străini care provin din state cu experiență vastă în acest domeniu.
Totodată, indiferent de naționalitate, veniturile de natură salarială obținute de lucrătorii offshore pentru activități desfășurate în proiectele de exploatare și explorare din Marea Neagră sunt deja subiect de impozit pe venit și contribuții sociale în România, în conformitate cu prevederile Codului Fiscal, a Convențiilor de Evitare a Dublei Impuneri încheiate de către România cu marea majoritate a statelor precum și a Acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte.
În cazul în care prevederile cu privire la raportul de angajați nu sunt respectate, titularii pot fi sancționați cu amendă echivalentă cu un salariu minim brut garantat în plată înmulțit cu numărul angajaților pentru care nu a fost îndeplinită obligația legală.
Concluzie
În mod cert, în cadrul procesului investițional, în special într-un sector în care valoarea investițiilor este însemnată, un potențial investitor ia în considerare întreaga paletă de riscuri pentru a stabili gradul de fezabilitate al unui proiect și rentabilitatea economică a acestuia. Factorii de risc se referă în principal la dimensiunea resurselor, complexitatea producției, condițiile comerciale și evident la mediul politic și fiscal. Prin urmare, cu cât investitorul își asumă mai multe riscuri, cu atât un cadru fiscal predictibil, stabil și lipsit de neclarități este mai important.
