Provocări actuale privind excluderea asociaților în societățile cu răspundere limitată

Autori: Marius Ezer (Partener, NNDKP) și Elena Triscariu (Asociat Senior, NNDKP)

1. Excluderea asociaților – remediu pentru societățile aflate în dificultate

Excluderea asociaților a fost văzută de-a lungul timpului ca o procedură specifică având ca scop salvgardarea societăților, în condițiile încălcării grave a obligațiilor legale și contractuale de către asociați sau în cazul intervenirii unor evenimente cu efecte juridice asupra unor asociați – cu consecința dispariției consimțământului ”unanim” exprimat ca affectio societatis (ce constă în intenția asociaților de a colabora la desfășurarea activității comerciale în vederea realizării și împărțirii beneficiilor).

Practica judecătorească a reținut, de-a lungul timpului, diverse motive temeinice de excludere – activități de „blocaj”, refuzuri de participare activă în conducerea afacerilor, neînțelegeri provocate de asociați, fără o limitare a cazurilor de excludere la cele reglementate în Legea societăților.

Astfel, instanțele de judecată atunci când au observat că a dispărut în persoana unui asociat al societății raportul de încredere și susținere cu ceilalți asociați / societatea – ceea ce constituie piatra de temelie a lui affectio societatis necesar pentru derularea corespunzătoare în continuare a activității – au dispus în mod just excluderea asociaților.

2. Evoluția instituției excluderii asociaților

La data de 10 mai 2021 a fost adoptată de către Înalta Curte de Casație și Justiție – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - Decizia nr. 28/2021  (în continuare „Decizia HP nr. 28/2021”)- prin care s-a statuat – cu valoare obligatorie – că singurele posibilități de excludere sunt cele prevăzute în art. 222 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale (în continuare „Legea societăților” sau „LSC”) - care stabilesc doar patru cazuri limitative pentru excludere și care nu se completează cu prevederile art. 1.928 Cod civil, care făceau referire la o cazuistică mult mai amplă, încadrabilă în noțiunea de „motive temeinice”.

3. Provocările determinate de Decizia HP nr. 28/2021 în excluderea asociaților din societățile cu răspundere limitată

Anterior Deciziei HP nr. 28/2021 instanțele de judecată au permis excluderea asociaților rău-voitori prin raportare la o gamă largă de motive, nerestrânse la prevederile Legii societăților, având în vedere prevederile nelimitative ale art. 1.928 C.civ., care fac referire la existența unor „motive temeinice”, dar și, în mod firesc, principiul general acceptat al salvgardării societăților.

În cazul societăților cu răspundere limitată, efectul imediat al aplicării Deciziei HP nr. 28/2021, fără luarea în considerare a priorității dreptului comunitar, după cum vom arăta în cele ce urmează, este limitarea automată a cazurilor pentru care un asociat poate fi exclus la cele patru reglementate de art. 222 alin. (1) din Legea societăților: „Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat; b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil; c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administrație ori contravine dispozițiilor art. 80 și 82: d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora. (...)”.

În practică, motivul principal pentru excludere uzat în cazul societăților cu răspundere limitată este cel reglementat de art. 222 alin. (1) pct. d) din Legea societăților („asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora”).

Cu toate acestea, analizând conținutul legal al cazului de excludere amintit se poate observa că și acesta este extrem de restrâns, impunând nu doar dovedirea condiției fraudei ori utilizării semnăturii sociale sau a capitalului social în folosul asociatului ce se dorește a fi exclus ori al altora, cât și dubla calitate de asociat – administrator.

Or, în practică, adesea asociații nu procedează la o desemnare colectivă a tuturor asociaților și în calitate de administratori, pentru ca acest caz să prezinte o incidență importantă.

În condițiile celor arătate, riscul este unul semnificativ pentru societățile care întâmpină probleme în excluderea asociaților care perturbă activitatea societară – dizolvarea.

Or, măsura excluderii – ca remediu pentru salvgardarea societăților – ar trebui să vină în sprijinul evitării acestui „remediu” de ultim resort și, astfel, să permită excluderea pentru „motive temeinice”, care nu se pot limita doar la cele patru cazuri prevăzute de Legea societăților.

În practică, dacă în discuție este situația unui asociat minoritar, iar viața societară își poate urma cursul fără a fi afectată de poziția acestuia, respectiv prin aplicarea unor remedii distincte excluderii, atunci riscul ca societatea să ajungă la dizolvare poate fi restrâns. Însă, tot practica ne arată adesea că există numeroase asocieri cu un număr limitat de asociați, care au decis în actele constitutive să reglementeze participații egale la capitalul social (50%, 50%), ceea ce creează, în contextul existenței unui asociat care afectează activitatea societară (sau a unui număr egal de asociați care afectează activitatea societară vs. asociați care doresc să o continue):

• grave probleme în adoptarea hotărârilor în adunările generale ale asociaților (mai cu seamă că asociații de rea-credință adesea nu admit că se află în conflict de interese și apelează la abuzul de egalitate) și
• impedimente considerabile în desfășurarea efectivă a activității societare.

Decizia HP nr. 28/2021 produce, în contextul dat, o schimbare nedorită, reflectată deja în practica instanțelor de judecată, care a acceptat mai puține cereri de excludere și, în anumite cazuri, chiar a trimis explicit societatea / asociații de bună-credință la cel mai grav „remediu” – dizolvarea societății, care astfel, cum vom arăta în cele ce urmează, nu este altceva în cazul concret decât o veritabilă expropriere în fapt.

4. Este Decizia HP nr. 28/2021 conformă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului în stabilirea limitării cazurilor de excludere la cele prevăzute de Legea societăților?

Decizia HP nr. 28/2021 creează îngrijorări importante din perspectiva conformității sale cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului (în continuare „Convenția”).

Din perspectiva dreptului de proprietate

Societatea, la fel ca și drepturile asociaților de bună-credință, priviți individual, în societate – părțile sociale, constituie elemente cu valoare economică, respectiv se încadrează în noțiunea de „bun” în sensul Convenției, aspect confirmat de jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, și care formează, totodată, obiectul protecției legale atât naționale (reglementată în art. 44 coroborat cu art. 136 din Constituție), cât și europene (Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - în continuare „Protocolul nr. 1”).

În considerarea prevederilor constituționale și europene referite, există motive serioase pentru a considera că Decizia HP nr. 28/2021 interpretează prevederile Legii societăților într-o manieră care afectează protecția dreptului de proprietate asupra societății, dar și asupra părților sociale, câtă vreme o eventuală menținere a unor asociați de rea-credință în societate / respingere a cererii de excludere a acestora este de natură a conduce, practic, în cele din urmă la dizolvarea societății, altfel spus, o reală expropriere în fapt – ingerință nelegală în dreptul garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care nu poate fi acceptată într-o societate democratică.

Din perspectiva libertății economice și de asociere

În considerarea libertății economice și de asociere (garantate atât de prevederile naționale ale art. 45 coroborate cu art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție, dar și de prevederile convențiilor internaționale, inclusiv Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene), putem aprecia că asociatul care dorește continuarea activității Societății nu poate rămâne blocat într-o situație prejudiciabilă, când în situația altui asociat nu mai sunt îndeplinite condițiile inițiale de asociere pe care cândva acesta a contat – affectio societatis.

În măsura în care asociatul care dorește să continue activitatea societară nu poate exclude un alt asociat a cărui prezență în societate se dovedește a fi contrară intereselor sociale, cum se întâmplă actualmente ca urmare a Deciziei HP nr. 28/2021, atunci, pentru acesta, a fi constrâns să rămână în continuare într-o asociere cu un alt asociat, a cărui prezență în societate nu mai corespunde voinței societare / interesului societar actual, creează o vătămare a libertății economice, sens în care se cuvin a fi amintite și cele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în materie - cauzele unite C-90/90 și C-91/90 Jean Neu și alții c. Secretariatului de Stat Pentru Agricultură și Viticultură, în sensul că „libertatea de a desfășura o activitate economică” implică și „libertatea de a alege cu cine să participi în afaceri”. 

De aceea se poate afirma că Decizia HP nr. 28/2021 creează premisele pentru o încălcare a principiului libertății economice și permite, astfel, prin restrângerea cazurilor de excludere:

• menținerea unor asocieri formale și care nu mai corespund voinței asociaților / interesului societar actual,
• dizolvarea societăților (o astfel de situație fiind de natură a se circumscrie unei exproprieri de fapt susceptibilă de a atrage răspunderea statului).

Din perspectiva dreptului la un proces echitabil

Motive de îngrijorare în ceea ce privește conformitatea Deciziei HP nr. 28/2021 cu prevederile Convenției există și prin raportare la dreptul la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din Convenție și care impune statelor membre ale Uniunii Europene obligația de rezultat de a asigura efectivitatea dreptului la apărare (practic că drepturile garantate sunt concrete și efective, nu teoretice și iluzorii).

Din această perspectivă, dreptul la apărare al asociaților care doresc să continue activitatea societară implică posibilitatea uzării de toate drepturile și garanțiile procesuale în mod efectiv și concret pentru apărarea drepturilor în legătură cu societatea înființată, iar nu doar limitat cum unele instanțe au apreciat în contextul Deciziei HP nr. 28/2021.

În atare context, rolul judecătorului național ca judecător al Convenției este esențial în acest proces de aplicare a legislației naționale cu aplicarea prioritară a Convenției și cu respectarea drepturilor și principiilor fundamentale.

Chiar dacă în practica instanțelor de judecată ulterioară pronunțării Decizie HP nr. 28/2021 s-a observat o reticență în aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, în viziunea noastră, în lumina prevederilor art. 11, 20 și art. 148 din Constituție, judecătorul național, care este, deopotrivă, judecătorul care aplică Convenția, are puterea, dar și îndatorirea de a aplica dispozițiile legale naționale în concordanță cu Convenția și cu recunoașterea priorității interpretării date de aceasta, orice interpretare legală contrară Convenției urmând a fi înlăturată de către judecătorul cauzei de la aplicare.

5. Concluzii

În contextul legislativ arătat, dar și în lumina prevederilor din dreptul comunitar, sarcina legiuitorului este una evidentă și impune o legiferare corespunzătoare, coerentă, a instituției excluderii, cu accesul societăților la acest remediu pentru motive serioase, nelimitative.

Până la adoptarea actualelor propuneri de lege ferenda, care au fost transmise deja legiuitorului, judecătorul național are o sarcină importantă, cuvenindu-se a exercita pe deplin rolul de judecător al Convenției și a permite excluderea asociaților atunci când există motive temeinice care perturbă buna funcționare a societății, fie că vorbim de cazurile expres reglementate în Legea societăților (și în care foarte puține cereri de excludere se pot încadra ca urmare a condițiilor limitative stabilite), fie că vorbim de alte cazuri temeinice de excludere (perturbare de activitate neîncadrabilă în prevederile Legii societăților, lipsă affectio societatis etc.).

Societatea este, sub raport convențional, produsul acordului de voință al mai multor persoane, iar dacă înființarea societății este manifestarea armoniei și a consensului asociaților, încetarea acestei stări de convergență a intereselor asociaților face imposibilă păstrarea aceleiași structuri asociative și impune admiterea excluderii asociaților a căror prezență este perturbatoare pentru activitatea societară.

De aceea, nu poate fi acceptată viziunea unor instanțe de judecată de „trimitere” la soluții precum dizolvarea societăților în condițiile în care asemenea soluții judiciare sunt contrare dreptului comunitar, după cum am arătat în cele ce preced.

Față de cele arătate, rolul judecătorului național ca judecător al Convenției este unul esențial pentru a nu permite o dizolvare forțată a unor societăți, care prezintă relevanță nu doar pentru asociații săi, ci și pentru întreaga comunitate – stat, salariați, furnizori, clienți, bănci sau creditori, societatea fiind necesar a fi văzută ca un centru nodal al unei rețele de raporturi juridice și interese economice și sociale.