– ANALIZA PUNCTUALĂ A UNUI CAZ DIN PRACTICA JUDICIARĂ –
Autor: Răzvan-Gabriel Dalu, colaborator în cadrul PSBH Popescu, Nicolau & Asociații
Articol apărut în revista Dreptul, ediția Decembrie 2024
I. CONTEXT PROCESUAL
Într-un dosar de urmărire penală instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București în care se efectuau cercetări pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de evaziune fiscală și de spălarea banilor, în anul 2024, prin rechizitoriul emis în cauză s-a dispus trimiterea în judecată a unora dintre inculpați (pentru fapte de evaziune fiscală), iar față de alții s-a dispus clasarea cauzei (pentru fapte de spălarea banilor), întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.
Urmare a soluției de clasare dispusă prin rechizitoriu, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, procurorul de caz a dispus menținerea măsurilor asigurătorii ce fuseseră instituite în temeiul art. 249 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând inculpatului „X”, respectiv în vederea confiscării speciale.
Totodată, prin rechizitoriul emis în cauză, procurorul de caz a precizat că, ulterior rămânerii definitive a soluției de clasare, în temeiul art. 5491 din Codul de procedură penală, va sesiza judecătorul de cameră preliminară competent pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale.
Astfel, contextul prezentat a generat următoarea problemă de drept:
Există posibilitatea atacării soluției de menținere a sechestrului asigurător dispusă de procurorul de caz în temeiul art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv urmare a emiterii unei soluții de clasare?
II. DISPOZIȚII LEGALE INCIDENTE ÎN CAUZĂ
Potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, „ordonanța de clasare cuprinde (…) și dispoziții privind ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției”.
Dispozițiile art. 2502 din Codul de procedură penală prevăd că „în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător”, iar potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestația poate fi introdusă în termen de 3 zile de la data comunicării soluției.
În final, art. 5491 din Codul de procedură penală prevede că „în cazul în care procurorul a dispus clasarea (…), și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale (…), ordonanța de clasare (…), însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă (…)”.
III. POSIBILITATEA ATACĂRII SOLUȚIEI DE MENȚINERE A MĂSURILOR ASIGURĂTORII INSTITUITE ÎN VEDEREA CONFISCĂRII SPECIALE, SOLUȚIE DISPUSĂ URMARE A CLASĂRII CAUZEI. CONSECINȚE CE DERIVĂ DIN RESPINGEREA CA INADMISIBILĂ A UNEI ASTFEL DE CĂI DE ATAC
Cu titlu prealabil, precizez că în exemplul prezentat nu este incidentă teza finală a art. 315 alin. (2) lit. a) Cod procedură penală anterior citată, referitoare la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, deoarece, astfel cum am precizat, sechestrul asigurător a fost instituit în vederea confiscării speciale, ca urmare a presupusei săvârșiri a unei infracțiuni de complicitate la spălarea banilor, iar nu în vederea garantării recuperării prejudiciului creat printr-o faptă de evaziune fiscală.
Numai în cea din urmă situație ar fi putut fi incidentă teza finală a art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv în ipoteza în care A.N.A.F. nu ar fi introdus o acțiune în fața instanței civile pentru recuperarea prejudiciului creat, în termen de maxim 30 de zile de la data comunicării soluției de clasare.
În acest context, în termenul legal de 3 zile de la comunicarea rechizitoriului, inculpatul „X”, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 2502 din Codul de procedură penală raportat la art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, a contestat menținerea măsurilor asigurătorii, soluție succesivă celei de clasare emisă de procurorul de caz.
Prin Încheierea[1] pronunțată de Tribunalul București s-a dispus respingerea contestației ca inadmisibilă, motivându-se că:
menținerea măsurilor asigurătorii de către procurorul de caz nu s-a dispus ca urmare a unei eventuale verificări din partea acestuia în temeiul art. 2502 din Codul de procedură penală, ci menținerea măsurilor asigurătorii s-a dispus ca urmare a clasării cauzei față de inculpatul „X” în temeiul art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală;
prevederile art. 2502 din Codul de procedură penală fac trimitere la dispozițiile art. 250 și 2501 din Codul de procedură penală, însă prevederile art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală nu fac trimitere la dispozițiile menționate, rezultând că legislația procesual penală nu prevede o cale de atac împotriva menținerii măsurii asigurătorii ca urmare a clasării cauzei, ci calea de atac este prevăzută numai în ipoteza menținerii urmare a verificării din oficiu de către procuror a acestor măsuri.
Având în vedere soluția pronunțată și argumentele prezentate de judecătorul din cadrul Tribunalului București, inculpatul „X” a contestat soluția de respingere ca inadmisibilă a contestației formulate pentru a putea invoca o excepție de neconstituționalitate, prezentând judecătorilor din cadrul Curții de Apel București concluziile la care s-ar ajunge dacă s-ar accepta soluția pronunțată în hotărârea atacată:
Măsurile asigurătorii vor fi menținute „de drept” de la data emiterii soluției de clasare de către procurorul de caz și până la data soluționării procedurii speciale prevăzute de art. 5491 din Codul de procedură penală privind luarea măsurii confiscării speciale;
Aceste măsuri asigurătorii nu vor fi verificate de niciun organ judiciar în perioada cuprinsă între cele două momente menționate anterior, respectiv pe durata soluționării plângerii împotriva soluției de clasare, având în vedere că procedura prevăzută de art. 5491 din Codul de procedură penală începe numai după ce soluția de clasare a rămas definitivă ori prin neexercitarea dreptului de a face plângere ori prin respingerea acesteia;
Pe parcursul întregii perioade menționate nu se vor putea formula cereri de ridicare / constatare a încetării de drept, de restrângere a obiectului măsurilor asigurătorii etc.;
Trebuie avut în vedere că procedura privind plângerile formulate împotriva soluțiilor de clasare cuprinde mai multe etape / momente: (i) o plângere inițială formulată la prim procurorul celui care a dispus soluția inițială de clasare; (ii) o a doua plângere formulată la judecătorul de cameră preliminară, ca urmare a respingerii de către prim-procuror a plângerii inițiale formulate sau ca urmare a nesoluționării plângerii de către acesta;
De asemenea, trebuie avut în vedere că întreaga procedură privind plângerile formulate împotriva soluțiilor de clasare se poate întinde pe o perioadă semnificativă de timp, având în vedere că in ipoteza în care persoana care face plângerea a dobândit calitatea de inculpat în cauză, procedura din fața judecătorului de cameră preliminară ce soluționează plângerea împotriva soluției de clasare se poate transforma într-o veritabilă procedură de cameră preliminară, având în vedere că se pot formula cereri și excepții cu privire la legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală și a administrării probelor de către acestea, aspect ce conduce, inevitabil, la prelungirea duratei acestei proceduri;
Nu există nicio justificare pentru care în toată această perioadă de timp nu s-ar putea formula cereri cu privire la măsurile asigurătorii (de ridicare, restrângere a obiectului acestora, de constatare a încetării de drept etc.), cât timp, anterior pronunțării soluției de clasare, legiuitorul a prevăzut obligativitatea verificării periodice a acestora, dar nu mai târziu de 6 luni;
Nu există nicio justificare pentru care soluția de clasare, nerămasă definitivă, fiind în curs soluționarea plângerilor formulate de inculpat împotriva acestei soluții, să conducă la menținerea automată a măsurilor asigurătorii până la soluționarea procedurii prevăzute de art. 5491 din Codul de procedură penală.
Astfel, în această din urmă contestație, inculpatul „X” a solicitat Curții de Apel București să dispună sesizarea Curții Constituționale a României cu următoarele excepții de neconstituționalitate:
A dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. a) teza I din Codul de procedură penală, care nu prevăd posibilitatea exercitării căii de atac a contestației împotriva soluției de menținere a măsurilor asigurătorii dispuse de către procurorul de caz odată cu pronunțarea soluției de clasare, în ipoteza în care măsurile asigurătorii au fost luate în vederea confiscării speciale,
A dispozițiilor art. 250 – 2502 din Codul de procedură penală, care nu prevăd posibilitatea părții interesate ca, în perioada cuprinsă între emiterea ordonanței de clasare și începerea procedurii speciale prevăzute de art. 5491 din Codul de procedură penală referitoare la luarea confiscării speciale, să formuleze cereri privitoare la măsurile asigurătorii luate în cauză (de ridicare, de înlocuire a obiectului măsurii, de restrângere / extindere a acestuia, de constatare a încetării de drept a măsurii etc, de valorificare anticipată a bunurilor etc.), precum și
A dispozițiilor art. 2502 din Codul de procedură penală, care nu prevăd, în ipoteza descrisă la pct. 1, obligativitatea organelor judiciare de a verifica, din oficiu, în perioada menționată la pct. 2, necesitatea menținerii măsurilor asigurătorii luate în cauză,
Considerând că dispozițiile legale indicate încalcă dreptul la liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul la protecția proprietății private.
În ceea ce privește soluționarea pe fond a celei din urmă contestații formulate de inculpatul „X”, aceasta a fost în mod evident respinsă ca inadmisibilă de către Curtea de Apel București, având în vedere că dispozițiile legale nu prevăd posibilitatea exercitării unei astfel de căi de atac.
În schimb, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, prin încheierea[2] pronunțată, Curtea de Apel București a dispus sesizarea instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 250 și 2502 din Codul de procedură penală, în sensul că „dispozițiile art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care se interpretează că dispoziția de menținere a măsurilor asigurătorii, cuprinsă în ordonanța de clasare, este supusă contestației prevăzută la art. 250 din Codul de procedură penală, iar măsurile asigurătorii menținute sunt supuse regimului juridic prevăzut la art. 2502 din Codul de procedură penală”.
Cu toate acestea, completul de judecată a considerat că excepțiile de neconstituționalitate invocate sunt neîntemeiate, motivat de faptul că:
„În opinia Curții de Apel București (…), excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată întrucât dispozițiile art. 250 – 2502 din Codul de procedură penală sunt clare și previzibile în aplicare, în sensul că, până la rămânerea definitivă a dispoziției de clasare adoptată de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, persoana ale cărei drepturi sunt vătămate prin dispoziția de luare sau de menținere a măsurilor asigurătorii, are dreptul de a formula contestație, în temeiul art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 2502 teza finală din Codul de procedură penală și la art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, împotriva dispoziției procurorului de menținere a măsurilor asigurătorii, adoptată prin ordonanța de clasare sau prin dispoziția de clasare cuprinsă în rechizitoriu.”
„Totodată, în tot cursul procesului penal, respectiv până la rămânerea definitivă a dispoziției de clasare (prin respingerea plângerii formulată la judecătorul de cameră preliminară), organul judiciar competent – procurorul ierarhic superior sau judecătorul de cameră preliminară – are competența de a efectua verificarea periodică a măsurilor asigurătorii, în temeiul art. 2502 din Codul de procedură penală.”
„Potrivit normei generale, respectiv a art. 2502 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939, al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr.167/18.02.2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și ale 2501 din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător.”
„În baza normei speciale, respectiv a art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală: „Ordonanța de clasare cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind: a) ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției.”
„Analizând sistematic cele două dispoziții procesuale, Curtea constată că în ambele situații legea reglementează o procedură de verificare și menținere a măsurilor asigurătorii. Singura diferență între dispozițiile analizate vizează momentul procesual la care se realizează această analiză.”
„În baza normei generale, verificarea și menținerea măsurilor asigurătorii se realizează etapizat, în fiecare fază a procesului penal în cadrul căruia nu au intervenit incidente procesuale. De aceea, art. 2502 din Codul de procedură penală nominalizează, drept titulari ai procedurii de verificare, pe organele judiciare competente funcțional a emite acte procesuale de dispoziție, corespunzător fiecărei faze procesuale – procurorul, în faza de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară – în faza camerei preliminare și instanța de judecată – in faza de judecată.”
„În baza normei speciale, procesul penal se finalizează intempestiv, prin constatarea intervenției unui incident – o cauză ce împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, dintre cele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce determină adoptarea dispoziției de clasare. Având în vedere limitarea competenței funcționale a organelor judiciare, corespunzătoare fazei procesuale în cadrul căreia acestea se pot manifesta din punct de vedere procesual, competența verificării măsurilor asigurătorii este partajată între procuror și judecătorul de cameră preliminară, corespunzător fazei procesuale în cadrul căreia acestea au atribuția procesuală de a emite acte de dispoziție.”
„Din acest motiv, legea prevede că, indiferent de momentul realizării ultimei verificări a măsurilor asigurătorii, în baza normei generale, prevăzută la art. 2502 din Codul de procedură penală, procurorul este obligat, prin ordonanța de clasare ori prin rechizitoriul ce cuprinde și dispoziții de clasare, să realizeze o verificare specială a măsurii asigurătorii, putând dispune, în baza art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, menținerea măsurilor asigurătorii luate anterior în cursul urmăririi penale.”
„Astfel, în contextul integrării dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, în sistemul de verificări periodice a măsurilor procesuale restrictive de drepturi constituționale individuale, nu se poate reține, ulterior adoptării Legii nr. 6/2021, că dispoziția de menținere a măsurilor asigurătorii, consecutivă celei de clasare, are un regim juridic special, derogator de la cel prevăzut de art. 2502 din Codul de procedură penală, sub aspectul căii de atac prevăzută de lege, ce poate fi exercitată împotriva ordonanței procurorului ori a dispoziției corespunzătoare din rechizitoriu.”
„Așa cum s-a arătat anterior, singurul element special, în raport cu norma generală în materia verificării periodice a măsurilor asigurătorii, privește momentul adoptării dispoziției de menținere – odată cu dispunerea clasării – față de un element obiectiv esențial, respectiv pierderea competenței funcționale a procurorului de a adopta acte de dispoziție ulterior rezolvării cauzei și transferul acestei atribuții judiciare în competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară – unicul organ judiciar competent a adopta acte de dispoziție ulterior rezolvării cauzei de către procuror, printr-o soluție de trimitere sau de netrimitere în judecată. Toate celelalte efecte juridice ale dispoziției de menținere a măsurii asigurătorii de către procuror, inclusiv dreptul persoanelor vătămate prin măsura adoptată de a formula cale de atac, conform art. 250, raportat la art. 2502 din Codul de procedură penală, se mențin, având în vedere regimul juridic general al dispoziției de menținere a măsurii asigurătorii.”
„Cu privire la verificarea periodică a măsurilor asigurătorii, Curtea reține, de asemenea, că dispozițiile art. 2502 din Codul de procedură penală, în temeiul cărora măsurile asigurătorii sunt supuse verificării organelor judiciare, în tot cursul procesului penal, se vor aplica până la rămânerea definitivă a dispoziției de clasare, adoptată de procuror prin ordonanță sau prin rechizitoriu. Singura particularitate în aplicarea normei este dată de transferul de competență de la procuror, la judecătorul de cameră preliminară, competența funcțională de a verifica aceste măsuri revenind organului judiciar care exercită atribuția de a emite acte de dispoziție corespunzător fazei, etapei sau stadiului procesual în care se află cauza la data expirării termenului prevăzut la art. 2502 din Codul de procedură penală.”
Potrivit Deciziei nr. 18/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii: „(…) spre deosebire de normele de drept penal, pentru care analogia nu este admisă, având în vedere principiile nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege, în domeniul procedurii penale este acceptată folosirea suplimentului analogic, constând în umplerea lacunelor legislative prin recurgerea la norme care reglementează cazuri similare, tăcerea legii neputând constitui un obstacol în realizarea scopului procesului penal.”
„Astfel, chiar în ipoteza presupuselor deficiențe de reglementare a art. 2502 din Codul de procedură penală, posibilitatea interpretării extensive a normei, pentru recunoașterea dreptului persoanelor vătămate prin actele și măsurile procurorului de a solicita verificarea periodică a măsurilor asigurătorii de judecătorul de cameră preliminară competent, până la rămânerea definitivă a dispoziției de clasare, nu este interzisă de legea procesuală, din contră, această interpretare valorificând garanțiile art. 21 din Constituție și ale art. 13 CEDO, privind dreptul la un recurs efectiv al acestor persoane.”
„Totodată, procedura prevăzută la art. 5491 din Codul de procedură penală, în forma reținută de prima instanță, nu reprezintă un „recurs efectiv”, în sensul art. 13 CEDO, întrucât nu garantează persoanelor ale căror drepturi reale au fost restrânse prin dispoziția de menținere a măsurilor asigurătorii accesul la o verificare periodică și efectivă a temeiurilor avute în vedere inițial la luarea sau la menținerea măsurii.”
„Perspectiva de ridicare a măsurilor asigurătorii la finalizarea procedurii prevăzute la art. 5491 din Codul de procedură penală limitează până la excludere efectul art. 2502 din Codul de procedură penală, ducând la menținerea măsurilor asigurătorii pe o perioadă nedefinită, stabilită de procuror în mod unilateral (acesta fiind titularul sesizării judecătorului în procedura prevăzută de art. 2502 din Codul de procedură penală), până la finalizarea definitivă a procesului penal, în contradicție cu garanțiile procesului echitabil, stabilite prin Legea nr. 6/2021.”
Astfel, se observă că practica judiciară este neunitară în ceea ce privește: (i) posibilitatea exercitării căii de atac a contestației împotriva soluției de menținere a măsurilor asigurătorii dispusă de procurorul de caz urmare a dispunerii unei soluții de clasare, (ii) obligația organelor judiciare (procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția de clasare / judecătorul de cameră preliminară) de a proceda la verificarea măsurilor asigurătorii în procedura privind soluționarea plângerii formulate împotriva soluției de clasare, (iii) posibilitatea formulării de cereri privind măsurile asigurătorii în procedura privind soluționarea plângerii formulate împotriva soluției de clasare (constatare încetare de drept, ridicare, restrângere obiect, înlocuire obiect, valorificare anticipată etc.).
Or, consider că interpretarea oferită de magistrații din cadrul Curții de Apel București este cea conformă exigențelor statuate de dispozițiile legale în materie, precum și de garanțiile oferite de art. 21 din Constituția României și de art. 13 CEDO, aceasta fiind în concordanță deplină cu argumentele invocate și de inculpatul „X” în prima contestație formulată, însă acestea au fost ignorate de magistratul din cadrul Tribunalului București, acesta judecând numai în litera legii, dar nu și în spiritul ei.
În final, precizez că excepția de neconstituționalitate nu a fost încă soluționată de Curtea Constituțională a României, dosarul fiind înregistrat în cursul anului 2024, sub nr. 2493D/2024, în prezent aflându-se în faza de raport.
IV. ANALIZA UNEI SOLUȚII PRONUNȚATE ÎN PRACTICA JUDICIARĂ ȘI CITATĂ ÎN DOCTRINĂ
Analizând doctrina în materie, am constatat că problema de drept prezentată a fost analizată și de către un alt autor[3], acesta prezentând o situație din practica judiciară, respectiv: „Într-o cauză în care soluționarea plângerii la clasare începuse cu peste doi ani și jumătate în urmă, instanța[4] a considerat că dosarul se află încă în faza de urmărire penală, iar competența îi aparține procurorului. În schimb, procurorul a considerat că nu mai este învestit cu un dosar penal, neputându-se pronunța asupra unei astfel de cereri, contestația împotriva răspunsului său (materializat prin adresă) fiind respinsă ca inadmisibilă de judecătorul de drepturi și libertăți, problema urmând a fi adresată judecătorului de cameră preliminară în cadrul procedurii prevăzute de art. 5491 C.proc.pen.”
Astfel, din motivarea Tribunalului Galați rezultă o a treia părere, respectiv că dispoziția de menținere poate fi contestată, dar organul judiciar competent să se pronunțe este procurorul de caz, considerându-se că dosarul încă se află în faza de urmărire penală.
Consider această din urmă opinie ca fiind eronată, deoarece, după cum se cunoaște, odată cu emiterea soluției de clasare, urmărirea penală este finalizată, iar o eventuală infirmare de către procurorul ierarhic superior a soluției de clasare conduce la o redeschidere a urmăririi penale, iar o eventuală desființare de către judecătorul de cameră preliminară a soluției de clasare, urmată de restituirea cauzei la parchet, conduce la o reluare a urmăririi penale.
Prin urmare, rezultă că procurorul de caz nu este competent funcțional să soluționeze o astfel de cerere ulterior momentului emiterii soluției de clasare.
Urmând raționamentul expus, consider că ulterior emiterii soluției de clasare, judecătorul de drepturi și libertăți nu este competent funcțional să soluționeze niciun fel de cerere, deoarece, potrivit art. 53 din Codul de procedură penală, acesta „soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări”, organul judiciar competent să soluționeze contestația formulată împotriva soluției de menținere dispusă ca urmare a clasării cauzei fiind judecătorul de cameră preliminară.
V. CONCLUZII
Prin urmare, având în vedere aspectele prezentate și argumentele reținute în practica judiciară, consider că soluția corectă este cea reținută de Curtea de Apel București, deoarece interpretarea oferită de această instanță este cea conformă exigențelor statuate de dispozițiile legale în materie, precum și de garanțiile oferite de art. 21 din Constituția României și de art. 13 CEDO, aceasta fiind în concordanță deplină cu argumentele invocate și de inculpatul „X” în prima contestație formulată.
În final, consider important de menționat că în ipoteza unor reglementări deficitare, dispozițiile legale ar trebui aplicate nu doar în litera legii, respectiv de o manieră extrem de strictă, ce ar goli de conținut drepturile justițiabililor, ci și în spiritul legii, respectiv într-o orientare care să asigure protejarea în concret a drepturilor acestora, în substanța lor.
[1] Încheierea pronunțată de Tribunalul București, Secția I Penală, în data de 28.06.2024, în dosarul nr. 17508/3/2024.
[2] Încheierea pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală, în data de 09.07.2024, în dosarul nr. 17508/3/2024.
[3] A.R. Trandafir, Comentariul art. 2502, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, București, 2024;A.-R. Trandafir, V.-R. Gherghe, Despre nevoia unei abordări coerente în materia măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal. 18 propuneri de modificare a Codului de procedură penală, publicat în Revista Forum Juridic nr. 1/2024, pag. 276-278.
[4] Trib. Galați, Secția penală, încheierea din 17 iunie 2022 pronunțată în dosarul nr. 1481/121/2022, nepublicată.
Un material Legal Marketing
