Calculul economic este imposibil într-un sistem socialist de planificare centrală - aceasta este una din principalele lecții ale căderii comunismului. Lecție de la care politicienii și tehnocrații, cel puțin din România, au absentat. Dovadă, în România există o instituție, Autoritatea de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) și o “piață” pe care această instituție o reglementează, cea a gazelor, care reprezintă cele mai inexpugnabile, chiar dacă nu și singurele, redute ale ideii de planificare centrală în economia post-decembristă.
Detalii despre situația din sistemul energetic în ansamblu și perspectivele vor fi anunțate la Profit Energy.forum, un eveniment care va fi organizat pe 14 octombrie, cu transmisiune în direct pe Profit TV, și la care vor fi prezenți oficiali cu putere de decizie din administrație și cei mai importanți jucători din domeniu.
În prezent, banii din factura achitată de consumatorii casnici din regim reglementat sunt împărțiți până la ultimul leu exclusiv de ANRE. Mesajul transmis companiilor din domeniu este unul simplu: nu vă mai preocupați de eficientizare, investiții, marketing, etc, orice ține strict de teoria și practica economică, ci alocați cât mai multe resurse disponibile activității de lobby!
Autoritatea se apără susținând că nu face decât să aplice legile votate de politicieni, însă oricine a asistat la ședințele comisiei de industrii a Camerei Deputaților, care are ultimul cuvânt în ceea ce privește forma finală a legislației primare în domeniu, nu poate să nu remarce simbioza perfectă dintre conducerea ANRE (numită și votată chiar de respectiva comisie) și conducătorul autoritar al Comisiei, Iulian Iancu.
După plafonarea prețului gazelor din producția internă la 68 de lei/MWh, ANRE a decis ca, din prețul de aproximativ 150 lei/MWh achitat de consumatorul casnic (în cazul Engie, în cazul celuilalte mare furnizor/distribuitor, E.On, calculul e similar, doar tarifele de distribuție sunt puțin mai mari, implicit prețul final), circa 25 lei să îi încaseze statul ca TVA și accize, 8-10 lei Transgaz ca tarif de transport, 31 lei companiile distribuitoare, iar 13-15 lei, companiile surori ale celor distribuitoare, firmele furnizoare. Alți 3 lei intră în buzunarele Romgaz (sau Engie, care operează, la rândul său un depozit) ca tarif de înmagazinare (de 12 lei/MWh, în cazul Romgaz, respectiv13,4 lei/Mh, în cazul Engie, însă numai pentru o pătrime din producție). Restul de 68 de lei/MWh revine producătorilor.
Structura pare a se apropia de cea de pe piața europeană, unde, în medie, potrivit ultimului raport al DG Energy, cel de pe trimestrul unu al acestui an, 46% din preț reprezintă componenta energetică, restul fiind costuri de distribuție/înmagazinare (28%), taxe (9%) și TVA (17%).
În prezent, în România, prețul reglementat al gazelor din producția internă reprezintă 45%, cel cu transport/distribuție/înmagazinare 28%, iar TVA 19%, în timp ce diferența de 8% este partea furnizorilor, care cumpără gaz la preț reglementat de 68 lei/MWh și-l vând către populație la 82,68 lei/MWh (prețul stabilit de ANRE de 93,68 lei/MWh în cazul Engie, din care se scade tariful de transport de aproximativ 8 lei/MWh și cel de înmagazinare de 3 lei/MWh).
Cu alte cuvinte, în prezent, furnizorii, deși desfășoară activitatea cu cele mai reduse costuri, câștigă, prin bunăvoința ANRE, aproximativ 15 lei/MWh (cum le-a rezultat celor de la ANRE un cost unitar pe MWh de 3,8 lei, în cazul Engie, și de 6,8 lei, în cazul E.ON, rămâne o enigmă, mai ales dacă luăm în calcul numărul redus de angajați ai celor 2 companii și investițiile practic inexistente).
Din întreg lanțul, furnizorii sunt cei care se ocupă majoritar cu plimbatul și semnatul de hârtii. Cel puțin pentru cantitatea de gaz destinată comnsumatorillor casnici. De la introducerea prețului plafonat, nu mai sunt preocupați nici măcar de negocierea de contracte. Pe partea de achiziții, ei nu fac decât să se prezinte cu contractul cadru și cu cantitățile stabilite de ANRE în fața producătorilor, care sunt obligați să le semneze. Identic pe partea de vânzare: contractele cu clienții consumatori casnici sunt unele standard! Singurele preocupări ale furnizorilor sunt încasarea la timp a banilor de la consumatori și lobby-ul!
Spre deosebire de activitatea de furnizare, cele de producție și de distribuție implică o serie de cheltuieli suplimentare și, mai ales, un nivel ridicat de investiții.
La prima vedere, câștigătorii detașați ai ruletei "rusești" a ANRE par a fi producătorii. Numai că aceștia au costuri pe care ceilalți nu le au, în principal de producție. OMV Petrom, de exemplu, a raportat pe primul trimestru un cost de producție de peste 11 dolari/baril echivalent petrol, aproximativ 30 de lei/MWh (din nefericire compania nu oferă costul de producție defalcat, pe gaze, respectiv țiței). Iar aceste costuri nu acoperă decât cheltuielile curente (salarii, întreținere, extracție), nu și costurile de capital.
Pentru a compensa scăderea naturală a producției, companiile din upstream investesc anual sume considerabile. OMV Petrom, de exemplu, a investit anul trecut peste 3,1 miliarde de lei, majoritatea covârșitoare în upstream. Raportată la cantitatea de hidrocarburi extrasă din România, de 55 milioane barili echivalent petrol, reiese o investiție de 34 de lei la fiecare MWh produs.
Rezultă că, din prețul de 68 de lei/MWh, un producător alocă 64 de lei numai acoperirii costurilor de producție și investițiilor.
Acesta este motivul pentru care, în statele producătoare de gaze din UE, raportul dintre prețul gazului și costurile de transport/distribuție/înmagazinare este total diferit decât cel din statele care nu produc și se bazează pe importuri.
Astfel, potrivit DG Energy, în Anglia prețul gazului (ca marfă) este de 3 ori mai ridicat decât celelalte costuri, iar în Olanda de 4 ori. În România, raportul este de doar 2/1. În statele importatoare, de obicei, companii ale aceluiași grup se ocupă și de importuri și de furnizare și de distribuție. În statele producătoare, producția este separată de distribuție și furnizare, iar guvernele (mai puțin cel al României) au toate motivele să nu descurajeze prima activitate, în avantajul celorlalte două.
În ceea ce privește activitatea de distribuție, și aceasta necesită investiții considerabile (GDF SUEZ Energy România, compania de distribuție soră a Engie România SA a raportat investiții de 290 milioane de lei în 2018), spre deosebire de cea de furnizare. Dovadă, metodologia ANRE de recunoaștere a acestora și de stabilire a ratei de rentabilitate.
Paradoxal însă, deși doar 30% din populația României este conectată la rețeaua de gaze, ANRE pare a stimula tocmai activitatea cu cea mai mică influență asupra mecanismelor economice care ar putea conduce la o extindere a rețelelor, cea de furnizare, ignorându-le pe celelalte două, cea de producție, importantă pe partea de majorare a ofertei, și cea de distribuție, importantă pe cea de creștere potențială a cererii.
Pe o piață liberă, toate cele activitățile din domeniu (de producție, furnizare și de distribuție, dar și cele conexe, de transport și înmagazinare) ar trebui să fie profitabile, altfel nimeni nu s-ar mai ocupa cu asemenea îndeletniciri. În plus, chiar și pe o piață oligopolistă (cum este considerată cea din domeniul gazelor), prețurile relative (implicit profiturile) ar reprezenta semnale fără de care piața n-ar putea funcționa: ar arăta deficitul (și implicit ar stimula investițiile) pe un anumit segment. O creștere a prețului gazului marfă ar arăta un deficit pe partea de producție/import, iar una a tarifului de distribuție/transport un deficit (raportat la cererea de alimentare cu gaz) pe partea de infrastructură.
Intervențiile ANRE distorsionează piața, iar prețurile relative nu arată în prezent niciun deficit pe partea de producție sau infrastructură, în pofida evidenței. Arată în schimb o deficiență pe partea de furnizare, care ar putea explicabilă doar prin creșterea prețurilor de achiziție, fapt imposibil ca urmare a plafonării prețurilor de către ANRE. Cu alte cuvinte, ANRE a distorsionat decisiv semnalele transmise în piață de prețuri.
Într-un fel și furnizorii recunosc acest lucru, cerând o sincronizare a liberalizării prețului gazelor cu realizarea interconectărilor în vederea diversificării surselor de alimentare. Aceștia par a arăta cu degetul către operatorul național de transport, Transgaz. Numai că, în pofida păcatelor sale numeroase, Transgaz le poate răspunde că, până în urmă cu un an, nimeni nu s-a arătat preocupat de rezervarea capacităților de import pe relația cu UE. În acest context, o investiție în majorarea acestora ar fi fost una neprofitabilă. De ce n-au fost furnizorii interesați de rezervarea capacităților de import? Motivul e simplu: era mai profitabil pentru ei să facă lobby pe lângă ANRE (și politicienii din Comisia de Industrii) ca să le asigure, fie prin reglementări, fie prin intervenție directă, un preț de achiziție din producția internă mai mic decât cel de import.
Situația s-a schimbat în acest an din 2 motive. În primul rând, politica de subvenționare a consumului și descurajare a ofertei a actualului guvern (implicit a ANRE), încununată prin OUG 114 și legislația secundară a produs o penurie de gaz pe piața concurențială. În al doilea rând, posibilitatea nesemnării unui nou acord de tranzit între Gazprom și Ucraina a pus în pericol alimentarea cu gaze pe timp de iarnă, ceea ce a determinat toți actorii, fie ei producători sau furnizori, să importe și să înmagazineze cantități suplimentare de gaz în această vară.
De altfel, și numărul de angajați din cele trei tipuri de activități arată că activitatea de furnizare este una mult mai “lejeră”. Cei mai mari furnizori din România, Engie România SA și E.On Gaz Furnizare SA au 655, respectiv 34 (E.ON Energie SA, compania care se ocupă cu furnizarea de energie electrică și gaze pe piața consurențială mai are la rândul său 175 de angajați), numere reduse raportate de miile, dacă nu peste zece mii, de angajați în domeniul de producție și cel de distribuție.
Cei 655 de angajați ai Engie România SA au realizat în 2018, înainte de plafonarea prețului gazelor chiar (când prețul mediu de achiziție a gazelor a fost de 77, respectiv 80 lei/MWh, în cazul gazelor vândute de OMV Petrom, respectiv Romgaz, și nu de 68 lei/MWh), un profit de aproape jumătate de miliard de lei (mai exat 455 milioane lei) la o cifră de afaceri de 6 miliarde de lei. Cei 34 de angajați ai E.ON Furnizare SA, în schimb, au realizat o pierdere de 64 milioane de lei (compensată de profitul de 66 milioane lei obținut de pe piața concurențială de cei 175 de angajați ai E.ON Energie SA la o cifră de afaceri de 3,7 miliarde de lei).
Probabil că și în cazul Engie România SA majoritatea profitului a venit de pe partea de comercializare a produselor energetice pe piața concurențială, unde furnizorii trag de prețuri pentru a compensa faptul că din motive populiste (să nu crească prețurile achitate de consumatiorii casnici, considerați toți "vulnerabili") ANRE nu le-a recunoscut în trecut în integralitate costurile cu achiziția de gaze pentru populație. Populație care, chiar dacă achită facturi mai mici la gaze, plătește "subvenția" indirectă alocată de ANRE în prețurile majorate ale oricărui produs de pe piață în care costul cu energia reprezintă o componentă importantă (ca urmare a scumpirii considerabile de către furnizori a energiei vândute consumatorilor non-casnici pentru compensarea nerecunoașterii în totalitate de către ANRE a costului cu achiziția gazelor în prețul final).
Chiar și în această situație, rezultă că Engie România SA a realizat în 2018 un profit de 700 mii lei/cap de angajat, de peste două ori mai ridicat decât profitul realizat de fiecare dintre cei 13.500 de angajați ai OMV Petrom, de aproximativ 300 mii de lei în 2018, și de aproape trei ori mai mare decât profitul pe cap de angajat al Romgaz, de 242 mii lei (profit de 1,3 miliarde de lei la 5.600 angajați).
În mod normal, pe o piață liberă, aceste cifre ar arăta că Engie Romania SA este extrem de eficientă. Numai că acest profit a fost realizat în primul rând ca urmare a deciziilor ANRE, care reglementează strict piața și, cel puțin pentru o parte a ei (cea pentru consumatorii casnici) stabilește prețul de vânzare, și, mai nou, și pe cel de achiziție a gazelor, și nu în urma unor mișcări strategice sau profitabile pe piață. În teoria economică astfel de companii se numesc rentiere și își bazează performanțele exclusiv pe relația cu autoritățile statului ("capturarea reglementatorilor").
Iar ANRE a devenit în acest an și mai darnică, prin plafonarea prețului gazelor din producția internă la 68 de lei/MWh. Profitul pe 2019 al celor două companii furnizoare va evolua probabil într-un mod spectaculos.
La acest preț, Engie Romania SA, în mod normal, va realiza un profit de peste 200 milioane lei numai din furnizarea către populație și CET-uri a celor 16 TWh gazelor cumpărate până pe 31 martie 2020 la preț reglementat de 68 de lei, iar E.ON (Furnizare și Energie) unul de peste 150 milioane de lei (pentru cantitatea reglementată de 14,8 TWh aocată de ANRE la preț reglementat). Sume care ar trebui să acopere cu vârf și-ndesat pierderile (dacă acestea există cu adevărat) înregistrate în 2018 din furnizarea de gaz către populație.
Furnizorii însă, în loc să-și solicite dreptul legal, de a le fi recunoscut costul de achiziție, preferă să omoare capra vecinului, să pledeze în continuare pentru plafonarea prețului gazelor din producție internă pentru încă o perioadă de tranziție. Și asta pentru că ANRE a transmis ani de-a rândul mesajul că lobby-ul, și nu performanța economică, este răsplătit!
În acest context, nu ar trebui să mire pe nimeni intensitatea lobby-ului făcut de furnizori pentru prelungirea cu câțiva ani a perioadei de “tranziție” până la dereglementarea totală a prețului gazelor din producția internă și împotriva abrogării imediate a OUG 114!
